de Edmondo de Amicis
În cinci zile, cat au trecut de la sarbatoarea naționala, caldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: toți încep sa oboseasca; toți au pierdut fețele rumene de asta-primavara; gaturile și picioarele se înmoaie; capetele moțaie și ochii se închid. Bietul Nelli, care sufera mult de caldura, a îngalbenit ca ceara, adoarme cateodata cu capul pe caiet; dar Garrone sta totdeauna gata sa-i puna dinainte o carte deschisa și înalta, ca sa nu-l vada profesorul. Crossi își pleaca uneori capul sau roșcat și zbarlit într-un chip așa de ciudat, încat l-ai crede dezlipit de trup și proptit alaturi. Nobis, se plange ca suntem prea mulți și ca-i stricam aerul. Drept sa spun, ne vine cam greu sa mai învațam acum. Ma uit pe fereastra la copacii cei stufoși, la umbra carora m-aș culca bucuros, și ma prinde necazul, cand ma vad silit sa stau neclintit în banca. Dar îmi fac inima, cand vad pe mama cat de îngrijorata și cu bagare de seama se uita la mine, cand ma întorc de la școala, ca sa vada daca sunt galben la fața și obosit. Cand îmi scriu temele, dupa fiecare pagina ma întreaba:
— Poți sa mai scrii, copile?
Iar dimineața, la ora șase, cand ma deștept ca sa ma pregatesc de școala, ma saruta și-mi zice:
— Mai rabda Enrico draga, peste cateva zile o sa te odihnești la țara sub umbra copacilor din livezi.
Bine face mama, ca-mi aduce aminte de copiii care sunt siliți sa munceasca la camp, în arșița soarelui, sau în albiile nisipoase ale raurilor; la cei care lucreaza în fabrici, mai ales în cele de sticlarie, unde stau toata ziulica aplecați la flacara gazului; ei se scoala toți mai devreme decat noi și n-au vacan-ța, sarmanii! înainte, dar! Tot Derossi ne întrece și în asta. El nu pregeta nici la caldura, nici la frig; totdeauna vioi sprinten și frumos cu carlionții lui blonzi. El învața ca și asta-iarna, fara sa se oboseasca și ne ține pe toți cei din jurul sau ageri, ca și cum ar împrospata aerul cu glasul sau cel limpede. Mai sunt înca doi, care stau mereu deștepți și atenți: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea evantaielor de har-tie roșie, împodobite cu gravuri scoase de pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu cate cinci lire, și încapațanatul acela de Stardi, care se înțeapa la nas, ca sa nu adoarma, scrașnește din dinți și casca niște ochi de parca voiește sa-l înghita pe profesor.
Cel mai harnic însa e Coretti, bietul Coretti! El se scoala în zori de zi, ca sa-l ajute pe tatal sau la caratul lemnelor. La unsprezece, în școala, nu mai poate sa stea cu ochii deschiși, și capul îi cade pe piept. Saracuțul, se silește cat poate sa-și alunge somnul, își da la pumni în ceafa, cere voie profeso-rului sa iasa ca sa-și spele obrazul cu apa rece, roaga pe vecini sa-l zguduie și sa-l ciupeasca.
Azi dimineața nu-și mai putu birui somnul și adormi buștean. Profesorul îl chema tare:
— Coretti!
Atunci, fiul carbunarului, care locuiește alaturi de el, se scula și zise:
— A muncit de la cinci pana la șapte, a carat lemne la mușterii.
Profesorul îl lasa sa doarma și urma lecția înca o ju-matate de ora. Pe urma se duse la banca lui Coretti, și încet de tot îi sufla pe frunte și-l deștepta. Cand vazu dinaintea lui pe profesor, se dadu repede înapoi înspaimantat. Dar pro-fesorul îi lua capul în maini și-i spuse, sarutandu-l pe frunte:
— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci dormi de oboseala!
