A fost odată ca niciodată. A fost odată un moşneag. Şi moşneagul acela avea trei feciori: doi erau ageri la minte, al treilea – un prostănac, Emelea.
Ceilalți doi fraţi munceau din răsputeri, iar Emelea stătea toată ziua tolănit pe cuptor şi nu vroia să audă de nimic.
Într-o zi când amândoi fraţii plecaseră la târg, femeile, cumnatele lui, prinseră a-l ruga:
– Du-te, Emelea şi adă apă.
Iar el de pe cuptor:
– N-am chef…
– Du-te Emelea, că dacă se întorc fraţii de la târg n-or să-ţi aducă bomboane.
– Bine, mă duc.
Coborî de pe cuptor, se încălţă, se îmbrăcă, luă toporul şi se duse la râu.
Făcu o copcă în gheaţă, umplu găleţile cu apă, le puse mai la o parte, iar el începu să se uite în copcă. Deodată văzu acolo o ştiucă. Cu multă iscusinţă izbuti să prindă peştele cu mâna.
– Ce mai uha (*) bună şi dulce o să iasă!
Când deodată ştiuca îi vorbi cu glas omenesc:
– Dă-mi drumul în apă, Emelea, că-ţi voi fi şi eu de folos.
Pe Emelea îl pufni râsul:
– Şi, mă rog, cum ai putea tu să-mi fii de folos?… Nu, mai bine te duc acasă şi le spun cumnatelor să pună apa la fiert. O să iasă o uha* dulce şi bună.
Dar ştiuca îl rugă şi mai fierbinte:
– Emelea, Emelea, dă-mi drumul în apă şi voi face pentru tine tot ce-mi vei porunci.
– Fie, dar mai întâi dovedeşte-mi că nu mă păcăleşti şi-atunci îţi dau drumul.
Şi ştiuca îl întrebă:
– Emelea, spune ce-ţi doreşti tu acuma?
– Păi, aş vrea ca găleţile să se ducă singure acasă, fără să se verse apa din ele.
Ştiuca îi zise:
– Să ţii minte cuvintele pe care o să ţi le spun şi ori de câte ori o să doreşti ceva, să spui doar atât:
Ca prin minune,
Iată ce vreau anume…
Şi Emelea zise:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – găleţilor, duceţi-vă singure acasă…
Abia termină de spus vorbele astea, că găleţile şi porniră să urce dealul.
Emelea îi dădu drumul ştiucii, şi se duse şi el în urma găleţilor.
Oamenii, văzând cum merg singure găleţile prin sat, nu mai puteau de uimire, iar Emelea în vremea asta mergea în urma lor şi zâmbea pe sub mustaţă… Găleţile intrară singure în izbă şi tot singure se puseră pe laviță, iar Emelea se urcă pe cuptor.
Dacă a trecut mult sau a trecut puţin timp, cine mai ştie? Doar că, la o vreme, cumnatele i-au zis:
– Emelea, ce tot stai tolănit? Mai bine te-ai duce să spargi nişte lemne.
– N-am chef…
– Dacă n-o să spargi lemne, când se vor întoarce fraţii de la târg, n-or să-ţi aducă bomboane.
Emelea tare n-ar fi avut chef să coboare de pe cuptor. Dar îşi aminti de ştiucă şi zise încetişor:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – hei, toporule, du-te de sparge lemne, iar voi lemnelor, în izbă singure să intraţi şi-n sobă să vă aşezaţi.
Toporul ţişni de sub laviţă, se năpusti în ogradă şi una-două se apucă de spartul lemnelor, iar lemnele singure în casă intrară şi-n sobă se băgară.
Dacă a trecut mult sau puţin timp, cine mai ştie? Doar că într-o zi cumnatele îi spuseră din nou:
– Emelea, iar nu mai avem lemne deloc. Du-te la pădure degrabă şi taie lemne.
Iar el de pe cuptor:
– Da’ voi ce păziţi?
– Cum, ce păzim?.. Parcă asta-i treabă pentru noi, să ne ducem după lemne în pădure?
– Mă rog, eu n-am chef…
– Bine, să ştii că n-ai să capeţi nici un dar.
Şi Emelea nu mai avu încotro – coborî de pe cuptor, se încălţă şi se îmbrăcă. Luă o funie şi toporul, ieşi în ogradă şi se sui în sanie:
– Hei, femeilor, deschideţi poarta!
Cumnatele îi ziseră:
– Ce faci, tontule, te-ai suit în sanie şi n-ai înhămat calul?
– N-am nevoie de cal.
Cumnatele au deschis poarta, iar Emelea zise încetişor:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – du-mă, sanie, în pădure…
Sania ieşi singură pe poartă, dar atât de repede că n-ai fi ajuns-o din urmă nici cu calul.
Dar, ca să ajungi în pădure trebuia să treci prin oraş, aşa că Emelea trânti la pământ şi călcă o grămadă de oameni. Mulţimea striga: „Puneţi mâna pe el! Prindeţi-l!” Iar el, dă-i înainte şi mână sania. Şi, ajuns în pădure, rosti:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume: toporule, taie lemne cât mai uscate, iar voi lemnelor, singure în sanie vă-ncărcaţi, şi cu funia vă legaţi…
Toporul începu să taie copaci uscaţi şi să spargă lemne, iar lemnele singure în sanie se-ncărcau şi cu funia se legau. După aceea, Emelea îi porunci toporului să-i cioplească o măciucă, dar una zdravănă, încât cu mare greu să poată fi ridicată de la pământ. Şi se sui în sanie:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – să mergi, sanie, acasă…
Şi sania porni în goana mare spre casă. Şi iar trecu Emelea prin oraşul acela în care nu de mult trântise la pământ şi betegise o grămadă de oameni, aşa că acum mulţimea îl aştepta să se întoarcă. L-au înhăţat pe Emelea, l-au tras jos şi au început să-l certe şi să-l bată.
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – haide, măciucă, rupe coastele oamenilor ăstora.
Măciuca se avîntă şi dă-i, şi burduşeşte-i pe toţi. Oamenii o luară la goană care-ncotro, iar Emelea ajunse acasă şi se sui pe cuptor.
Să fi trecut mult timp, să fi trecut puţin, cine mai ştie? Doar că într-o zi auzind ţarul despre năzbâtiile lui Emelea, trimise după el un ofiţer: să-l găsească şi să-l aducă fără întârziere la palat.
Şi iată că ajunse ofiţerul în satul cu pricina, intră în izba ştiută în care trăia Emelea, şi-l întrebă:
– Tu eşti Emelea-prostănacul?
Iar el de pe cuptor:
– Dar tu ce vrei?
– Îmbracă-te repede, trebuie să te duc la ţar.
– N-am chef…
Ofiţerul se supără şi-i trase o palmă.
Iar Emelea zise încetişor:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – măciucă, rupe-i coastele omului ăstuia…
Măciuca se avântă şi dă-i şi burduşeşte-l pe ofiţer, că de-abia a scăpat cu fuga, bietul om.
Țarul rămase uimit că ofiţerul lui nu fusese în stare s-o scoată la capăt cu Emelea şi-l trimise, de astă dată, pe cel mai de seamă dregător al său, pe mai-marele dregătorilor.
– Să mi-l aduci aici, la palat, pe Emelea-prostănacul, că de nu îţi retez capul.
Mai-marele dregătorilor cumpără cu toptanul stafide, prune uscate, turtă dulce, ajunse în satul cu pricina, intră în izba ştiută şi prinse a le întreba pe cele două cumnate, ce-i place lui Emelea mai mult şi mai mult.
– Lui Emelea al nostru îi place să-l rogi cu blândeţe când îl pui la vreo treabă şi să-i făgăduieşti un caftan frumos, şi-atunci face tot ceea ce l-ai rugat.
Mai-marele dregătorilor îi dădu lui Emelea stafidele, prunele uscate, turta dulce şi-i zise:
– Emelea, de ce te tolăneşti pe cuptor? Haide mai bine să mergem la ţar.
– Păi, mie mi-e cald şi aici…
– Emelea, acolo, la ţar se mănâncă şi se bea bine – haide, te rog, cu mine.
– Păi, n-am chef…
– Emelea, ţarul are să-ţi dăruiască un caftan frumos, căciulă şi cizme.
Emelea chibzui cât chibzui şi zise:
– Ei, fie, mergi tu înainte, că vin şi eu în urma ta.
Dregătorul plecă iar Emelea, după ce mai stătu o vreme culcat, zise în cele din urmă:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – hai, cuptorule, ia-o din loc şi du-mă la ţar…
Si deodată izba pârâi din toate colţurile şi din toate încheieturile, acoperişul se clătină, un perete se prăbuşi, iar cuptorul o porni singur pe drum – pe cărare, ducându-se de-a dreptul la ţar.
Țarul îl văzu pe fereastră şi zise cu uimire:
– Ce minune o mai fi şi asta?
Mai-marele dregătorilor îi răspunse:
– Păi e Emelea, care vine la măria ta, cu cuptorul lui cu tot.
Ţarul ieşi în pridvor.
– Să ştii, Emelea, că sunt multe plângeri împotriva ta! Ai betegit foarte mulţi oameni…
– Dar, mă rog, ei de ce se băgau sub tălpile saniei?
Chiar atunci se uita pe fereastră fiica ţarului, Maria-Ţarevna, care-l văzu pe Emelea. Emelea o văzu şi el pe copilă şi zise încetişor:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume: fie ca fata ţarului pe mine să mă îndrăgească!
Şi mai zise:
– Du-mă acasă, cuptorule…
Cuptorul se întoarse şi o porni spre casă, intră în izbă şi se aşeză pe locul în care stătuse mai-nainte. Iar Emelea rămase mai departe tolănit pe cuptor.
La curtea ţarului însă răsunau strigăte şi curgeau lacrimi. Maria-Ţarevna îi ducea dorul lui Emelea, nu mai putea trăi fără el şi-l ruga întruna pe tatăl său s-o lase să mărite cu Emelea. Ţarul se întristă peste măsură, se îmbolnăvi de supărare şi zise din nou către mai-marele dregătorilor:
– Du-te degrabă şi adu-mi-l aici pe Emelea, viu sau mort, că de nu, îţi retez capul.
Şi din nou cumpără mai-marele dregătorilor o mulțime de vinuri dulci şi felurite bunătăţi şi plecă în satul cu pricina, intră în izba ştiută şi începu să-l ospăteze pe Emelea.
Emelea mâncă, bău, se îmbătă şi se culcă să doarmă. Iar dregătorul îl urcă în trăsură şi i-l duse ţarului.
Ţarul porunci de îndată să fie rostogolit până acolo un butoi cu cercuri de fier. În butoiul acesta îi aşezară pe Emelea şi pe Maria-Ţarevna, după care unseră butoiul cu catran şi-l azvârliră în mare.
Să fi trecut mult sau puţin timp, cine mai ştie? Doar că în cele din urmă, Emelea se trezi şi ce săţvadă? Întuneric şi strâmt peste măsură:
– Unde mă aflu, mă rog?
Iar un glas îi răspunse:
– Mi-e urât şi mi-e tare greu, Emeleuşka! Am fost ferecaţi într-un butoi uns cu catran şi azvârliți în apele albastre ale mării.
– Dar tu cine eşti?
– Sunt Maria-Țarevna.
Atunci Emelea zise:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – vânturi puternice, rostogoliţi butoiul pe ţărm uscat, pe nisip galben…
Şi vânturile puternice începură să bată. Marea se zbuciumă şi aruncă butoiul pe ţărm uscat, pe nisip galben. Emelea şi Maria-Tarevna ieşiră din butoi.
– Emeleuşka, dar unde vom locui noi? Haide, construieşte şi tu măcar o izbă cât de mică.
– Păi, n-am chef…
Dar ea îl rugă şi mai tare şi-atunci el rosti:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – palat de piatră cu acoperiş de aur, Înalţă-te…
De-abia spuse vorbele acestea că îndată se înălţă un palat cu ziduri de piatră şi acoperişul de aur. În jurul palatului – o grădină înverzită: pretutindeni – flori înfloreau, păsări cântau. Maria-Ţarevna şi Emelea intrară în palat şi se aşezară la fereastră.
– Emeleuşka, oare n-ai putea tu să te faci un bărbat frumuşel?
Fără să mai stea pe gânduri, Emelea zise:
– Ca prin minune,
Iată ce vreau anume – să mă fac vrednic voinicel, frumos şi tras ca prin inel…
Şi se făcu Emelea atât de frumos, cum nu poţi nici în poveste să povesteşti, nici cu pana să zugrăveşti.
Cam pe vremea aceea ţarul plecă la vânătoare şi când colo, ce să vadă?
Pe un loc înainte vreme pustiu, acuma se înălţa un palat.
– Cine-o fi nesăbuitul care, fără să-mi ceară încuviinţarea, şi-a construit palatul pe pământurile mele?
Şi trimise îndată oameni să vadă şi să afle „cine sunt cei din palat?”
Trimişii ţarului alergară în goana mare, ajunseră sub geamul castelului şi întrebară.
Iar Emelea le răspunse:
– Poftiţi-l pe ţar la mine în ospeţie şi am să-i dau răspunsul eu însumi.
Şi ţarul veni în ospeţie. Emelea îl întâmpină, îl conduce în palat, şi-l aşează la masă. Începu ospăţul. Ţarul mânca, bea şi nu se mai sătura admirând tot ce-l înconjura.
– Dar rogu-te, spune-mi, făcu el, cine eşti tu, vrednicule voinic?
– Îţi mai aduci aminte de Emelea-prostănacul, care venise la palat cu cuptorul lui cu tot, iar măria ta ai poruncit să fie şi el şi fiica ta ferecaţi într-un butoi uns cu smoală şi azvârliți în mare? Ei bine, eu sunt Emelea. Dacă vreau pot să-ţi distrug, să-ţi ard până-n temelii toată împărăţia din capăt în capăt.
Ţarul se sperie grozav şi începu să-l roage de iertare:
– Însoară-te cu fiica mea, Emeleuşka, ia-mi şi împărăţia, dar nu mă pierde!
Şi s-a făcut îndată un ospăţ cum nu s-a mai pomenit. Emelea s-a căsătorit cu Maria-Ţarevna şi a trecut la cârma împărăţiei.
Aici povestea s-a terminat, să trăiască cine m-a ascultat.
* Uha — ciorbă de peşte.
