Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
Văzându-se la înălțime,
Începu să se mândrească
Și zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
Cât crescui și tot cresc iară,
Și tu copaci din vechime,
În sumă de ani mulțime,
D-ai fi crescut voinicește,
Precum și vrejul meu crește,
Mai, mai ajungeai la stele,
După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da și zăpadă,
Atuncea ești jos grămadă!”
Gândește la viitoare
Și la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălța cu firea
Pân’ nu cerci nenorocirea.
