Unui călugăr i-a plăcut odată nevasta unui țăran. Și iată că venind primăvara, țăranul s-a dus să pună răsaduri pe câmp și călugărul s-a apropiat de el. A păstrat un timp tăcere, cum se spune: „băgând mâinile în mâneci și privind dintr-o parte”, iar apoi a spus:
— Fiule, cum poți trei, chiar patru luni la rând să-ți faci bătături, lucrând la câmp? Este foarte greu. Cât de ușoară este viața călugărilor, care citesc din cartea de rugăciuni, trag clopotul și umblă unde vor. Bine mai trăim noi în mânăstiri mari, înalte, nu ca muritorii de rând, noi suntem mai aproape de cer și mai departe de pământ.
Țăranul l-a ascultat pe călugăr și s-a gândit: „Într-adevăr, au o viață bună” și s-a hotărât să se facă și el călugăr.
Cum s-a întors acasă, i-a povestit soției despre hotărârea sa, care, când a auzit că i-a venit soțului ideea să se călugărească a început să-l certe.
— Bătrân prost ce ești! Dacă ai să te faci călugăr vei avea de suferit. Va trebui să stai zile întregi închis în chilie. Vei putea sta într-un loc fără să ai treabă? Ai văzut cum mănâncă călugării plăcintele, dar n-ai văzut cum îi tund. Scoate-ți din cap prostia asta.
„Nevasta are dreptate” s-a gândit țăranul și i-a trecut pofta de călugărie. A doua zi s-a dus din nou la câmp. Spre amiază, nevasta a luat de ale mâncării: o ceașcă de supă de orez, găluște și s-a dus la bărbatul ei la câmp. S-au așezat pe hat și au început să mănânce.
Călugărul când a văzut cum stă țăranul cu nevasta nu mai putea de ciudă. O dorea din ce în ce mai mult pe nevasta țăranului. A trecut pe lângă ei o dată, de două ori, iar femeia nici n-a întors capul spre el. Țăranul însă a observat cum se uita călugărul la frumoasa lui soție și îndată și-a dat seama ce gânduri are. A hotărât să-i dea o lecție bună.
Au terminat prânzul. Nevasta a pus ceștile și bețișoarele în coș și s-a dus acasă. Iar călugărul, cum s-a depărtat femeia, s-a apropiat de țăran.
— Ieri ți-am povestit despre viața călugărilor, ce ai hotărât?
— Eu sunt gata, dar nevasta nu mă lasă. Dacă m-aș face negustor n-ar avea nimic împotrivă, a răspuns țăranul.
— Sigur, apucă-te de negustorie, a prins din zbor ideea călugărul.
— Dar n-am bani.
— Am să-ți împrumut eu bani fără dobândă. Vei câștiga și-mi vei da datoria înapoi. Dacă vrei să te faci negustor, cel mai bun lucru este să deschizi o prăvălie cu mărunțișuri. Este o afacere bună, numai du-te mai repede după marfă.
— Ești gata să-mi împrumuți bani, s-a bucurat țăranul. Îți mulțumesc mult. Dar când vei putea să mi-i împrumuți?
Călugărul s-a gândit că dorința lui cea mare se poate împlini în curând și a hotărât să se grăbească.
— Treaba văd că este grabnică. Nu poate fi amânată. Chiar acum mă duc după bani și ți-i voi aduce.
Țăranul a mai sădit câteva tufe și s-a dus repede spre casă. Nici n-au terminat bine masa și a și intrat călugărul, care i-a dat două sute de iuani de argint. Țăranul l-a invitat să intre și i-a spus soției să pregătească ceaiul. Soția și-a dat seama de gândurile călugărului și a vrut să-și ajute bărbatul.
Se uita șăgalnic la călugăr, iar lui i se topea inima de bucurie.
— Am vorbit cu nevasta, i-a spus țăranul. Ea n-are nimic împotrivă. Mâine dis-de-dimineață plec la drum și peste o lună mă voi întoarce și-ți voi înapoia toată suma cu mii de mulțumiri.
— Nu este nevoie de mulțumiri. Ce, între prieteni este nevoie de asemenea ceremonii?
Curând călugărul și-a luat rămas bun și a plecat. Nevasta i-a ajutat bărbatului să-și strângă lucrurile și abia s-a luminat de ziuă și țăranul a plecat de acasă. În aceeași seară, călugărul, lăsând la o parte toate treburile, s-a dus la nevasta țăranului. Stăteau și vorbeau veseli. Călugărul aștepta momentul potrivit ca să înceapă să vorbească despre sentimentele sale. Dar când i se părea că ar putea, femeia devenea atât de serioasă, încât după cum se spune: „i se muiau oasele și-i slăbeau mușchii” și cuvintele i se opreau în gât. Apoi femeia l-a luat pe călugăr de mână și l-a dus sus. În sfârșit, un prilej bun, gândea călugărul, gata s-o îmbrățișeze, dar deodată s-a auzit cineva bătând la poartă. Călugărul tremura de frică și a priceput că este țăranul. Femeia i-a poruncit să se ascundă repede în lada goală pentru orez. În lada de orez în ultimul timp stătuseră niște crengi țepoase. Spinii au înțepat trupul gras al călugărului, dar el nu îndrăznea să scoată un sunet.
Femeia între timp a coborât, a deschis poarta și împreună cu soțul ei s-a urcat în camera cu pricina.
— Barca cu care mergeam s-a scufundat, de aceea am fost nevoit să mă întorc, iar pe drum m-au atacat hoții și mi-au luat cei două sute de iuani, pe care mi i-a împrumutat călugărul. Ce ghinion! Mai bine voi lucra ca și mai înainte la câmp. Numai ce să mă fac cu datoria? A! Știi ce m-am gândit? Am să-i dau această ladă cu orez.
Și soții au dormit liniștiți. Numai atunci și-a dat seama călugărul ce au pus ei la cale. Toată noaptea s-a chinuit în ladă, iar dimineața țăranul a chemat doi novici de la mânăstire și i-a rugat să ia lada ca plată pentru datoria pe care o aveau de dat călugărului.
Novicii au trecut un băț prin inelul de pe capacul lăzii, au ridicat-o și îndoindu-se sub greutatea ei au dus-o la mânăstire. Lada se clătina pe băț. Numai atunci când novicii s-au apropiat de mânăstire au auzit pe cineva strigând înăuntru:
— Nu împingeți! Mă doare. Of, of, of. Deschideți mai repede!
Novicii au ridicat în grabă capacul și nu mică le-a fost mirarea când au văzut în ladă pe călugăr, plin de vânătăi și ciuruit de spini.
repovestită de Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 21, Editura Ion Creangă, București, 1978
