Frumoase sunt cântecele de dragoste ale populației miao… Cine însă a dat viață cântecelor acestora de dragoste?
Cu mulți ani în urmă trăia într-un sat o văduvă bătrână și săracă. Nu avea nici un sprijin în afară de feciorul ei, care se numea Sian Vin. Din acest băiat bătrâna dorea să facă om. Aceasta era grija ei de căpetenie. De mic îl crescuse văduva cu chin, nu rareori cu lacrimi și cu străduințe până la sânge. Dar nu în zadar. Sian Vin se făcuse un flăcău voinic și cinstit. Nu era zi în care tânărul să nu se ducă în munți după rogoz, pe care apoi îl dădea altor oameni, în schimbul unei bucăți de hrană sau a unui pumn de orez cu care își hrănea mama.
Și, în drumețiile sale pe potecile munților și prin văile adânci și prăpăstioase, iar uneori acoperite cu arbori gârboviți sau cu lăstari, Sian Vin auzea neîncetat sunetele naturii: ciripitul păsărilor, vuietul vântului, murmurul izvoarelor sau urletul fiarelor sălbatice. Oricine înțelege că nu toate aceste sunete îi mângâiau urechea; că unele erau plăcute și alintătoare, iar altele înspăimântătoare. Sian Vin a ațintit urechea cu mare luare-aminte la cântecele frumoase ale naturii, ocolindu-le pe cele urâte. Dar nu numai că le asculta, încerca să le învețe, să le rostească întocmai. Nu era ușor defel, dar nici nu a fost fără putință.
Curând a început să cânte și el precum viețuitoarele, vânturile și apele munților. De atunci cântecele îl însoțeau ca niște prieteni nedespărțiți în căutarea rogozului pentru foc. Și din zi în zi, Sian Vin cânta tot mai frumos, tot mai puternic și tot mai mult.
De la o vreme, oamenii din jur auziră cântecele flăcăului și le auziră cu bucurie, clipe în șir. Se întâmplă ca aceleași cântece mișcătoare în frumusețe să-și taie drum și spre inima unei fete de boier. Dar tristă era soarta fetei; ea asculta cântecele din camera ei unde fusese închisă cu lacăte peste lacăte. Între pereții odăii, biata fată se chinuia cosând tot timpul, țesând și brodând. Când auzea de departe și stins cântecele atât de frumoase, viața ei i se părea chinuitoare fără de margini și înăbușitoare. Ca o pasăre în colivie se zbătea sărmana fată. Iar cântecele ca vulturul cel sprinten, pătrundeau zidurile și ușile, și ajungeau la fata care cosea, țesea și broda.
Și fata le dădea voie să intre în casă ca să se mângâie cu ele. Uneori melodiile, curate ca apa râului răcoros, îi aduceau jale; alteori, aprinse ca jăratecul, îi aprindeau inima. Iar acolo, în inimă, ardea și dragostea fetei pentru cel care le cânta. Cine era acela însă? se întreba fata de după zidurile și ușile grele. Nu putea să-l vadă la chip pe Sian Vin…
Și într-o zi, cântecele se auziră mai aproape ca niciodată. Oare visa fata? Oare pentru ce le dorea atât de mult? Nu era un vis, cântecele erau aproape, aproape… Chiar în curtea tatălui ei, de acolo veneau. Boierul îl chemase pe Sian Vin să-i cânte. Și flăcăul sosise pe prispa casei.
Auzindu-i cântecul atât de frumos, fata ieși într-o încăpere de unde putea să privească spre prispă. Dorea cu orice chip să-l vadă. Dar, în clipa când fata apăru, tocmai atunci boierul asculta cu înmărmurire cântecul flăcăului Sian Vin, atunci și chiar atunci, melodia se frânse; tânărul amuți ca de o minune. Fața îi ardea ca focul, ochii i se aprindeau de emoție. O văzuse pe fată… O văzuse pe fata care stătea încuiată și glasul său se frânse ca și al unei păsări măiestre, care presimte primejdia. Se uitară și se uitară unul la altul și nu mai conteneau. Parcă aveau să-și spună o poveste fără sfârșit. O poveste frumoasă și caldă ca privirea lor, ca soarele și ca luna, și dulce ca șopotul pârâiașelor.
Când boierul văzu de ce se oprise Sian Vin din cântec, pricepu că în ochii tinerilor se țese o taină și îndată o trimise pe fată în odaia ei, iar pe băiat îl alungă din casă. Astfel, abia se văzură, că se și despărțiră pentru totdeauna.
De atunci înainte, săraca fată împletea și cosea în sigurătatea camerei ei, alegea cusături cu lacrimi, iar băiatul colinda munții, colinda și se însoțea numai de cântecele de jale, cânta cu alean dragostea lui. Zilele se scurgeau și tinerii nu s-au mai văzut la chip. De aceea flăcăul o rugă pe mama lui să meargă la boier și să-i mărturisească dorul lui pentru fata închisă în odaie. Mama știa bine că ceea ce o rugase fiul ei era ca și când ar fi trimis-o să scoată apă din piatră seacă; dar în dragostea ei de mamă, și mai ales când îl văzu pe Sian Vin că slăbește de la o zi la alta, își luă inima în dinți și se duse la boier. Auzindu-i jalea, boierul fără suflet a scos-o în brânci pe poartă pe biata bătrână. Întoarsă acasă, mama povesti feciorului cele întâmplate, cu ochii șiroind de lacrimi, rugându-l să nu se mai gândească la fata boierului…
Și, cum Sian Vin își iubea mama ca pe ceva sfânt, nu a ieșit din vorba ei, a încetat să mai cânte cântecele lui de dragoste. Dar inima care nu cântă începe să se umple de amarul tăcerii. Și se umplu cât se umplu, până ce Sian se îmbolnăvi și, de atâta amar și tristețe, pieri. Cu câteva clipe înainte de a se stinge, îi spuse mamei lui dragi: „Eu voi muri, măicuță, dar inima mea va trăi mereu, ea nu va muri niciodată. După ce eu voi închide ochii, ia inima mea și să o porți prin lume… S-o duci și s-o tot duci prin lume…” Atâta apucă să zică Sian Vin, că viața i se curmă ca firul de ață care plesnește.
Când se hotărî să-l îngroape, mama auzi cântecul atât de cunoscut, care răsuna din inima flăcăului. Acum mama își dete seama că inima lui Sian nu murise, că ea nu va muri, că va cânta mereu cum spusese fiul ei înainte de a se stinge.
Începu să umble din sat în sat cu inima vie a fiului, inima ce înălța cântece de dragoste, care își făceau loc pretutindeni. Cânta inima mai ales un cântec de iubire al lui Sian Vin pentru fata încuiată în odaie. Cine asculta acest cântec nu putea să-și oprească lacrimile, atât de sfâșietor și de frumos era. Și trecură anii, nu unul, nici trei, zece ani se scurseră de când bătrâna colinda satele, cu inima lui Sian Vin. Dar, când mama știa a cui este inima care înduioșa atâtea alte inimi, și mereu știa a cui este, lacrimile o podideau tot mai cu durere și tot mai cu amar. Câte lacrimi însă poate să plângă fără să-și veștejească vederea? De atâta plâns, bătrâna a orbit într-o zi…
Dar chiar fără să vadă drumul, mergea pe el tot mai departe, ducând cântecele de dragoste în lume. Și oamenii din ținutul acela, care se numesc miao, auzeau și se minunau. Numai fata închisă în odaia ei, departe, nu a mai putut auzi frumoasele cântece… Și, ca și flăcăul, fără aceste cântece, biata și nenorocita fată trecuse și ea de mult, cu inima frântă de durere, pe celălalt tărâm…
…Pe pământ rămăseseră numai cântecele lor de dragoste, ca să le cânte alți tineri și să fie fericiți… Și cântecele acelea s-au răspândit și se răspândesc pretutindeni și astăzi.
în românește de Victor Vișinescu
Povești nemuritoare, nr. 13, Editura Ion Creangă, București, 1975
