Vechile povești spun că ghitara a fost născocită de un ciobănaș, pe nume Șuhă, care trăia în stepa Ciahar.
Șuhă a fost crescut de bunica sa și amândoi trăiau de pe urma celor douăzeci de oi pe care le aveau. Șuhă ducea zilnic oile la păscut, iar seara și dimineața, când îi îngăduiau treburile sale, își ajuta bunica la gospodărie.
La șaptesprezece ani, Șuhă arăta ca un om în vârstă. Avea un talent deosebit, știa să cânte din frunză, și păstorii din vecinătate erau foarte bucuroși să-l asculte.
Într-o zi, deși soarele apusese și se întunecase bine, Șuhă nu se întorsese încă acasă.
Nu numai bunica lui era neliniștită, ci și păstorii din vecinătate.
Tocmai când oamenii se frământau mai tare, Șuhă intră în iurtă cu ceva alb în brațe. Într-o clipă, oamenii îl înconjurară să afle ce e; era un mânz abia născut. Șuhă, văzând cât de uimiți sunt oamenii, le spuse râzând:
— Când mă întorceam, pe drum am dat peste această sărmană ființă culcată la pământ și zbătându-se întruna. Nu era nimeni în jur, nici iapa, și mă temeam tare că va fi mâncat de lupi când se va întuneca, așa că l-am luat în brațe și am venit cu el.
La puțin timp după aceea, într-o noapte, Șuhă se trezi din somn la nechezatul speriat al mânzului alb și se duse îndată să vadă ce este. Când tocmai ieșea pe ușă, auzi răgete speriate în staul. Uitându-se mai atent, zări un lup mare, cenușiu, care voia să se repeadă în turma de oi, însă în calea lui se aținea mânzul alb.
Șuhă se luptă cu lupul cenușiu până-l goni. Mânzul alb era ud leoarcă. Șuhă își dădu seama că lupul cenușiu venise de mult și că datorită mânzului alb turma sa fusese salvată. Ca unui prieten apropiat, mângâindu-l, îi spuse:
— Mânzule alb, îți mulțumesc! Datorită ție oile au rămas în viață.
De atunci, Șuhă și mânzul alb deveniră prieteni buni și nedespărțiți.
Timpul trecea repede. Într-o primăvară, în stepă se răspândi vestea că șeful tribului pregătește în templul Cama o întrecere de călărie, fiindcă fata lui vrea să-și aleagă de soț pe cel mai bun călăreț.
Șuhă auzi și el această veste, dar nu o luă în seamă. Prietenii săi însă îl îndemnau să ia parte cu mânzul alb la întrecere. În cele din urmă, Șuhă se învoi și plecă acolo cu mânzul alb.
Când se dădu plecarea, o mulțime de călăreți voinici plesniră din bici și o luară la galop în goană mare, dar când ajunseră la locul de sosire, mânzul alb al lui Șuhă era de mult acolo. Atunci, căpetenia dădu ordin:
— Călărețul cu mânzul alb să urce pe podium!
Când Șuhă se urcă pe podium, căpetenia văzu că învingătorul era un cioban sărac și de aceea se prefăcu a fi uitat promisiunea și i se adresă cu viclenie:
— Îți dau trei galbeni, lasă calul și du-te!
Șuhă, auzind vorbele căpeteniei, se făcu foc și pară, gândindu-se în sinea lui: „Cum pot oare să-mi vând calul?” Și, fără să se gândească la urmări, spuse răspicat:
— Am venit la întrecere, n-am venit să-mi vând calul.
— Tu, un sărăntoc, îndrăznești să te opui căpeteniei?
Slujitorii nici nu așteptară să termine vorba și începură să-l bată. Îl bătură până își pierdu simțirea și-l aruncară sub tribună. Căpetenia luă mânzul alb și se întoarse mândru acasă. Șuhă fu salvat de vecini și prieteni și dus acasă.
Bunica sa îl veghe cu credință și, după numai câteva zile de odihnă, începu să se înzdrăvenească.
Într-o seară, tocmai când Șuhă era gata să adoarmă, auzi un zgomot la ușă și întrebă cine e; nu-i răspunse nimeni, dar zgomotul de la ușă nu înceta. Bunica împinse ușa și, când văzu că e chiar mânzul alb, dădu un țipăt de bucurie. Țipătul îl uimi pe Șuhă, care ieși în grabă.
— E adevărat, s-a întors mânzul alb.
Însă văzură în corpul mânzului înfipte vreo șapte-opt săgeți ascuțite; era plin de sânge și ud leoarcă de transpirație. Șuhă, scrâșnind din dinți și stăpânindu-și furia, îi scoase săgețile și sângele țâșni imediat din răni. Mânzul alb fusese rănit de moarte și a doua zi își dădu sufletul. Ce se întâmplase? Căpetenia își invitase rudele și prietenii la o masă bogată, să-și laude calul năzdrăvan. Abia încălecase și nici nu se așezase bine în șa, când mânzul alb, dintr-o săritură, îl aruncase cu capul în jos. Apoi se zbătuse din răsputeri, scăpase din hățuri și o luase la goană printre oameni.
Căpetenia se ridicase de jos, țipând:
— Prindeți-l! Dacă nu puteți să-l prindeți, omorâți-l cu săgeți!
Săgețile arcașilor, iuți ca vântul și dese ca picăturile de ploaie, zburau spre mânzul alb. Gonind fără preget, mânzul alb dorea să moară sub ochii stăpânului său drag.
Moartea mânzului alb îl întristă mult pe Șuhă și nu putu să doarmă multă vreme. Într-o noapte, Șuhă visă că mânzul alb era viu, el îl mângâia, iar mânzul se apropia mereu și-i șoptea:
— Stăpâne, n-ai putea găsi un mijloc ca să nu ne despărțim, iar tu să nu te plictisești? N-ar fi bine să faci din oasele și venele mele un instrument de cântat?
Când se trezi, Șuhă se gândi să înfiripe un instrument muzical din oasele, venele și coada mânzului alb. Îl numi ghitară.
De câte ori cânta, se gândea cu ură la căpetenia tribului, care-i răpise una din puținele bucurii, și dorul lui căpăta viață prin sunetele năvalnice.
De atunci, instrumentul a devenit distracția păstorilor, care, cum îl aud, uită de oboseală și nu se mai pot despărți de el.
Povești nemuritoare nr. 46 , Editura Ion Creangă, București, 1999
