Au hoinărit odată într-o pădure lupul și vulpea și au ajuns în cele din urmă la o casă. Multă vreme s-au tot întrebat cine să locuiască acolo. Apoi au zărit prin sat o maimuță și au iscodit-o:
— Ia spune, maimuță, cine stă în casa asta atât de frumoasă?
— Iepurele, a răspuns maimuța. Tocmai s-a dus în grădină după niscai morcovi.
Au pătruns fiarele în casa iepurelui și i-au îngăduit maimuței să intre cu ele.
— Noi o să pornim la vânătoare, iar tu să ai grijă de casă, a zis lupul către maimuță.
S-a întors iepurele acasă și numai ce-a dat să deschidă ușa, că-ndată a auzit glas de fiară:
— Mi-e cam foame, spunea lupul.
— Nu-i nimic, scheună vulpea. Îndată se arată iepurele și-l mâncăm!
Auzind una ca asta, oricare iepure ar fi murit de frică, dar iepurele nostru era deștept și viteaz. A pitit sub prag morcovul pe care-l adusese, a deschis larg ușa și-a intrat în casă.
Lupul a văzut iepurele și, de lăcomie, a și prins a clănțăni din dinți. Iepurele însă s-a plecat înaintea tuturor și-a spus:
— Acu’, bine-ar fi să mâncăm…
— N-ar fi rău, a zis lupul, căruia-i sticleau ochii și care stătea gata-gata să se năpustească asupra iepurelui.
— Dacă binevoiți, vă voi hrăni azi pe săturate, le-a zis iepurele.
— Dar ce-ai să ne dai? a întrebat lupul, scrâșnind din dinți. Nu cumva morcovi?
— Ce face-e-e? a început a râde iepurele. Știu foarte bine că lupii nici să n-audă de morcovi. Ascultați! Pe la amiază se va întoarce pe cărarea din pădure un preacinstit lama. Călugărul ăsta i-a citit rugăciuni chiar împăratului și-a primit în dar un sac cu fel de fel de lucruri și un altul cu de-ale gurii. Rămâne doar să-i luăm sacul cu merinde și vom mânca pe cinstite!
— Iepure prost, s-a mâniat lupul, oare-i vom putea lua omului sacul?
— Am să fac în așa fel ca lama însuși să-și zvârle sacul la pământ. Numai să nu căscați gura. Înșfăcați prada-ndată și veniți cu ea aici!
Au plecat iepurele, lupul, vulpea și maimuța spre cărarea din pădure, s-au ascuns prin tufișuri și-au așteptat să se ivească lama. Dar lupul se uita cu un ochi la cărare și cu celălalt la iepure, și era limpede că tare-ar fi poftit să guste niște carne de iepure. Lama se ivi deodată pe cărare. Ținea câte-un ditai sacul în fiece mână. Atunci iepurele a ieșit din tufiș și-a prins a se nvârti pe lângă el.
Lama a început să alerge după iepure. Iar iepurele fugea de colo-colo, mai-mai să-i sară-n brațe. Dar mâinile lui lama erau stânjenite de sacii cei grei.
N-a mai răbdat lama, a dat cu sacii de pământ, și-a zvârlit de pe el halatul și-așa, ușurat, a prins a fugi după iepure.
A sărit iepurele într-o parte – lama după el; a tulit-o iepurele într-o poiană – lama după el. S-a împiedicat lama de-o buturugă și s-a prăvălit în iarbă.
Dar iepurele văzuse că fiarele apucaseră sacii și halatul și-o luaseră spre casă. Când s-a ridicat lama în picioare, din iepure nu rămăsese nici urmă.
A gonit iepurele către casă și-a ajuns taman când vulpea dezlega la gură cel dintâi sac. În sac se aflau niște cizme uriașe, o pereche de pantaloni noi, un șirag de mătănii și o tobă.
— Eh, sacul ăsta nu face parale, a zis lupul. Hai să vedem ce-i într-al doilea.
Dar iepurele a grăit:
— Sacul cu merinde n-are s-o ia din loc. Iacă ce trebuie să facem acu’: tu, lupule, încalță cizmele și du-te la o turmă de oi. Oile te-or vedea cu cizme și-or crede că le-a sosit păstorul. Dar tu vei mâna toată turma în pădure și-atunci, pentru tine, tot anul va fi numai sărbătoare.
— Dar eu ce să fac? a întrebat maimuța.
— Tu, maimuță, trage pe tine pantalonii și du-te până la livada cea mai apropiată. Toți au să te ia drept om și-ai să poți culege câte caise, piersici și pere vei pofti. Atunci va fi și pentru tine tot anul praznic.
— Ce vorbe-s astea? a strigat vulpea. Toți să se ghiftuiască un an de zile și eu să rămân tot timpul flămândă?
— N-ai să fii tu nedreptățită, a zis iepurele. Pune-ți halatul, ia mătăniile și toba și pleacă-n satul vecin. Când vei intra în sat, bate din tobă. Dacă se va aduna poporul, auzind larma, apucă mătăniile și mormăie pe nas ceva nedeslușit. Toți te vor crede un sfânt lama și vor începe a-ți dărui găinușe, rațe și puișori. Atunci te vei putea înfrupta și tu un an de zile.
— Ce iepure înțelept! a strigat lupul. Și ce bine că n-am apucat să-l mâncăm!
— Minunat iepure! i-a ținut hangul și maimuța. Cât de bine le-a gândit pe toate!
— Pentru întâia oară întâlnesc un iepure atât de viclean! s-a învoit și vulpea.
Și-au făcut toți trei precum îi învățase iepurele.
Iar mai departe, iacă ce s-a mai petrecut:
Și-a pus lupul cizmele și-a intrat în turmă. Simțind miros de lup, câinii au prins a lătra mânioși. A luat-o lupul la fugă, câinii după el. Fuge lupul și se-mpiedică – cizmele-l încurcă. Iar câinii se apropie, se tot apropie, gata-gata să se năpustească asupră-i. A văzut lupul în cele din urmă că trebuie să lepede cizmele. Ceea ce l-a și făcut să scape. Cu blana hărtănită, dar cu viața întreagă.
În vremea asta maimuța și-a tras pantalonii, s-a strecurat în livadă și s-a cățărat într-un păr. Fără a se grăbi, culegea pară după pară și le azvârlea la pământ.
Deodată aude pe-aproape niște glasuri de copii:
— O maimuță-n pom! O maimuță-n pom! strigă un copil.
— Prindeți-o! strigă altul. Prindeți-o!
Înspăimântată, a dat maimuța să coboare din pom, dar tare-o încurcau pantalonii, agățându-se de cioturi. Dacă s-a văzut într-un târziu pe pământ, copiii se și aflau nespus, nespus de-aproape. Unul a izbit-o cu un retevei, altul a zvârlit în ea cu pietre, iar al treilea se pregătea tocmai să arunce un laț de funie, ca s-o prindă.
A tulit-o maimuța spre pădure. Dar n-a putut fugi destul de repede, pantalonii se agățau de crengi și tufe, și-a căzut biata la pământ. Iar băieții n-o slăbeau, goneau pe urmele ei.
Bătută, mai mult moartă de frică, maimuța abia-abia a scăpat să nu fie prinsă.
Și iacă ce s-a petrecut, în aceeași vreme, cu vulpea:
Și-a îmbrăcat ea halatul, a apucat mătăniile, a luat toba și s-a îndreptat către satul vecin. Acolo s-a oprit în mijlocul uliței și s-a pus să bată toba.
Auzind larma, au prins oamenii a se aduna fuguța. Iar vulpea prefira mătăniile și bodogănea pe sub nas.
Dând cu ochii de vulpe, au început oamenii să strige:
— Țineți hoața! Apucați roșcata!
A luat-o vulpea la sănătoasa, dar cum să fugi în halat?! Se încurca halatul printre picioare, o stânjenea la fugă. Mătăniile i se agățau de toate tufele. A fost nevoită vulpea să lepede halatul și să zvârle mătăniile, ca să-și scape blana.
Și uite că nu departe de casa iepurelui, s-au întâlnit din nou lupul, vulpea și maimuța. Și-au povestit unul altuia pățaniile și au priceput că dinadins le născocise iepurele pe toate, ca să-i piardă.
— Trebuia să-l fi mâncat pe loc! a mârâit lupul. Acu’, mă răfuiesc eu cu el!
Grăind așa, a pornit-o către casa iepurelui, cu vulpea și maimuța după el.
Au intrat cu de la sine putere și-au dat peste iepure, care stătea lungit pe jos și gemea:
— Of, ce fericiți sunteți că n-ați gustat nimic din sacul lui lama! Lama ăsta-i un vrăjitor hain. Cine se atinge de merindele sau de lucrurile lui, pățește neapărat o nenorocire. Iacă, o piersică am mâncat doar, și-acu’ mă prăpădesc. Rămâneți cu bine!
Zicând așa, a închis iepurele ochii și din nou a gemut sfâșietor. L-au crezut fiarele. Ziua întreagă l-au blestemat pe lama, iar seara s-au culcat flămânde.
În zori se deșteaptă fiarele, privesc, ia iepurele de unde nu-i! Și nici sacul cu merinde nu mai era acolo.
Au pornit fiarele în cercetare, au umblat cât au umblat și deodată văd că iepurele stă în vârful unui munte și împletește un coș mare.
— Ehei, mincinosule, acu’ nu ne mai scapi! a strigat lupul.
Se uită iepurele la cele trei fiare și le vorbește:
— Mă luați drept un alt iepure, bag seama. Că eu vă văd pentru întâiași dată.
— Nu după tine a alergat lama ieri?
— Ce? Cum? De-o săptămână n-am coborât de pe munte. Tot împletesc într-una la coșuri. Pesemne că v-a mințit iepurele care-a fugit devale, nu de mult, cu un sac în spinare.
— El e, el e! s-au bucurat fiarele.
— Anevoie veți mai putea pune mâna pe el! a zis iepurele. Mincinosul ăsta fuge, de te miri. Numai că, firește, eu știu cum să-l prindem!
— Ajută-ne, fii bun, au prins a-l ruga vulpea, lupul și maimuța.
— Fie, dacă vreți voi, vă ajut. Iepurele vostru aleargă devale, pe potecă. Vârâți-vă în coș și eu am să vă cobor cu o funie. Atunci veți ajunge în vale mult mai repede decât iepurele. Dar vă spun dinainte că azi a nins în vale și-i tare rece!
— Nu ne temem noi de ger! a strigat lupul. Hai, coboară ne degrabă!
S-au vârât lupul, vulpea și maimuța în coș. Iepurele i-a acoperit cu capacul, a legat bine coșul cu o funie și l-a împins în vale.
Zboară coșul în jos, se izbește de stânci, de copaci, de pietre. Urlă de durere lupul, strigă maimuța, chelălăie vulpea, dar coșul se rostogolește repede, tot mai repede. Se rostogolește până-n valea înzăpezită și se oprește acolo.
Au vrut fiarele să iasă, dar nici asta nu se putea: coșul era legat zdravăn. S-au zbătut ce s-au zbătut, până la urmă lupul a făcut o gaură și tustrei au ieșit la lumină. Au prins fiarele a-l căuta pe mincinos și n-au alergat prea mult, că au și văzut un iepure stând pe gheață și încălzindu-se la un foc.
— Ăsta ne-a aruncat din vârful muntelui! a răcnit vulpea.
— Sigur că-i el! a clămpănit maimuța.
— S-a zis cu el! a mârâit lupul.
S-au repezit fiarele la iepure; dar el s-a ridicat în două labe și-a cuvântat:
— Bună ziua, cinstiți domni. Nicicând nu mi-a fost dat să primesc asemenea cinstiți oaspeți în valea noastră!
— Lasă, lasă, a strigat lupul, acu’ nu ne mai minți tu! Oare n-ai locuit împreună cu noi? Oare n-ai furat sacul lui lama 1? Oare nu tu ne-ai zvârlit cu coșul din vârful muntelui?
— Ah, acu’ pricep! a grăit iepurele. V-a păcălit un iepure care seamănă cu mine. Vă pot spune că nu de mult a coborât din munte un iepure și s-a ascuns, uite, cam prin dreptul stâncii de acolo.
— Haideți la stâncă! a strigat maimuța.
— Tăcere! i-a strigat iepurele. Dacă ne aude glasurile mincinosul odată își ia tălpășița. Dar în zori de zi va veni să se încălzească la foc. Stați aici liniștiți și nu vă mișcați. Un singur fâșâit nelalocul lui să audă și-i prea de-ajuns ca iepurele ăsta să piară pentru totdeauna din locurile noastre.
S-au așezat fiarele în jurul focului și-au așteptat în tăcere ivirea zorilor.
Iepurele zvârlea uscături pe foc și flăcările s-au înălțat atât de puternice, încât gheața pe care ședeau fiarele a prins a se topi. Și măcar că lupului, maimuței și vulpii le era tare neplăcut să stea în apă rece, nu s-au clintit. Se temeau că dușmanul ar putea auzi fâșâitul și s-ar face nevăzut.
Curând, focul a început a arde mai potolit, s-a micșorat, s-a tot micșorat, așa că maimuța a prins a dârdâi.
Atunci iepurele a spus:
— Mă duc după uscături, dar voi stați liniștiți și nu vă mișcați.
Și, grăind așa, iepurele a luat-o din loc.
A trecut un ceas, au trecut două, trei, dar iepurele nu se mai întorcea. În sfârșit, când s-a făcut zi de-a binelea, vulpea a priceput că lângă foc stătuse chiar iepurele care-i mințise în toată vremea.
— Oare să ne scape din nou? a urlat lupul cu ură. Pe el, să-l facem bucăți!
Dar când au vrut să se năpustească, fiarele au văzut că li se prinseseră cozile în gheață.
— Și dacă iepurele s-a dus după vânători?! a strigat vulpea. Așa-i! Parcă și aud glas de om și lătrat de câini!
De spaimă, fiarele s-au smucit atât de tare, că tustrele rămaseră fără cozi. Au fugit de-a lungul văii și, când să ajungă în pădure, și-au văzut din nou aprigul dușman. Iepurele ședea pe ghizdurile unei fântâni și privea cu luare-aminte în apă.
— Ei, acu’ ți-a sunat ceasul! a strigat lupul, apropiindu se.
— Acu’ nu ne mai duci cu vorba! a chelălăit vulpea.
— Țineți-l! a clămpănit maimuța.
— De ce mă certați? s-a mirat iepurele. Oare nu știți că l am prins pe mincinosul care v-a mințit? L-am fugărit, l-am vârât în fântâna asta părăsită și acu’ îl păzesc să nu fugă.
S-a uitat lupul în fântână, a văzut acolo chipul iepurelui care ședea pe ghizduri, și-a răcnit bucuros:
— Așa-i, e-acolo! Acu’ i-a sunat ceasul!
Iar iepurele, șezând pe ghizduri, a grăit:
— Lupule, singur nu-l poți prinde. E tare șiret. Toți trebuie să vă năpustiți asupra lui. Cum voi spune „trei”, năpustiți vă asupra mincinosului!
Și, ridicându-și lăbuța, iepurele a strigat cât a putut: „Un, doi, trei!”
La „trei” lupul, vulpea și maimuța s-au aruncat cu capul înainte în fântâna adâncă și, de bună seamă, s-au înecat.
Iar, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, iepurele s-a îndreptat către casă, cu gândul să mănânce morcovul pe care-l pitise sub prag.
în românește de Vladimir Colin și R. Maier
Povești nemuritoare nr. 4, Editura Ion Creangă, București, 1970
1 Lama – călugăr
