În anii domniei împăratului Jen Dsung, din dinastia Sung, trăia un om în satul Dsang Lo, la două leghe de orașul Ping Giang. El se numea Tsiu și porecla era Sien.
Tsiu-Sien se trăgea dintr-o veche familie de țărani, care posedau câteva palme de pământ și o casă. Era de multă vreme văduv și nu avea copii. Nu iubea nimic mai mult ca florile și de ce le cultiva și iubirea pentru ele era mai mare. Da, le iubea așa de pătimaș, că părăsise ogoarele și livezile și trăia numai pentru dragele sale flori. Dacă afla vreun soi deosebit, era mai fericit decât dacă ar fi descoperit o perlă sau o piatră prețioasă. Dacă în drumul său spre oraș vedea în vreo grădină străină flori înflorind în chip deosebit de frumos, uita cele mai grabnice ocupații ale lui și intra pe răzoare fără învoire. Întrebat fiind ce dorește, cu surâs nedumerit se ruga de iertare și răspundea că numai florile l-au fermecat. Dacă erau cumva flori din care avea și el, încă nu-și lua ochii de la ele, însă când erau cu totul neobișnuite, atunci i se putea întâmpla să uite nevoia care-l mânase spre oraș. Iar dacă vedea la un florar o specie scumpă, îi plătea prețul cerut, chiar de știa că s-a înșelat și cu un sentiment de neasemuită fericire își ducea scumpătatea acasă. Patima lui mergea așa de departe, încât atunci când nu mai avea bani își amaneta hainele. De aceea i s-a zis Nebunul Florilor.
Oamenii răi, profitând de slăbiciunea lui, tăiau florile scumpe, le înfășurau într-un șomoiog de glod și paie și, cu o mutră nevinovată, le dădeau îmbucuratului, care le cumpăra în culmea fericirii. De mirare era că flori din acelea creșteau și pe la dânsul acasă.
Curând deveni grădina lui un parc minunat, pe ale cărui garduri împletite din bambuși se urcau cele mai rare plante agățătoare. După gard, pe amândouă aleile, se învoltau palmierii, salcâmii, crizantemele, orhideele aurii și floarea domniței plină de frăgezime, ca din poveste. Era cu neputință să numești toată felurimea, că tot florișul se desprindea din verdele tufișurilor de parcă ar fi fost o perdea din cea mai prețioasă mătasă minunat brodată. La fiecare pas o nouă minune. Abia se trecea o floare, că lângă ea se învolta o soră și mai frumoasă și-i lua locul.
Porțile care duceau în acest paradis erau din ramuri măiestrit împletite. Ușile cu două canaturi se deschideau într-o alee îngustă de bambuși. Rareori bambusul galben are câte o dungă verde, el bate la ochi prin simplitatea liniei, pașnic și măreț ca și când sta gata să întâmpine pe cel cave intră. Un stol de molifți închidea aleea de bambuși. Din amândouă laturile, pornea câte o potecă spre casa cu acoperiș de paie a lut Tsiu-Sien, alcătuită din trei încăperi destul de înalte, ca soarele și lumina să pătrundă înăuntru. Pe un perete se afla pictura unui maestru necunoscut și sub ea un pat micuț din lemn alb lăcuit, acoperit cu perne roșii. Câteva scaune și mesuțe joase întregeau mobilierul încăperii. Toate erau peste măsură de curate și bine întreținute. Nu găseai fir de praf. În curtea interioară, dinapoia casei, erau așezate în oale, gingaș lustruite, orhidee de-a mirare. Forma și măreția coloritului arătau raritatea lor. Dincolo de această despărțitură era iar un dormitor, care pe lângă o splendoare de orhidee, uimea prin simplitatea sa. Dar cine ar putea să descrie încântarea la vederea curții a doua! Pretutindeni minunăție de culori și miresme! Părea să fie aci pururi primăvară. În fund se afla un mic bazin, în fața căruia se ridica un pavilion din scoarță de copac.
La intrarea în grădina lui Tsiu-Sien dădeai de un lac lucitor în a cărui apă limpede se oglindea cerul; de aceea se chema Oglinda-Cerului. Țărmurile sale păstrau în fiece anotimp un farmec deosebit. Și aci înfrumuseța el malurile sădind sălcii și piersici. Și vraja primăverii cu flori roz și roșii pe macatul verde al sălciilor era de neînchipuit. Lacul era acoperit cu flori de lotus de toate culorile și, în timpul înfloririi, întocmai ca amurgul împurpurat și norii pestriți, pluteau în toată splendoarea peste ape.
Totul respira mulțumitoare bucurie. Bărci sărbătorește împodobite cu aleasă muzică lină aduceau oaspeți, care stăteau cucernic uimiți în fața strălucirii florilor de lotus. Când în amurg corăbiile se întorceau acasă, sub sclipirea stelelor, ele deveneau însuflețite ca milioane de licurici; lumina lor se răsfrângea în apă, de se credea că cerul s-ar fi scufundat pe acolo.
Dacă adia vântul de toamnă și colora ca purpura frunzișul de arțar, sau cădeau frunzele sălciilor verzi și galbene și plantele își aruncau umbrele lor în lac, atunci răsuna jalnicul țipăt al cetei de gâște sălbatice de pe stuful de trestie. Iar când se apropia iarna și nori grei acopereau cerul sau fulguia domol, atunci se topeau pământ și cer într-o vaporoasă simfonic de culori. Fiecare anotimp era așa de minunat, de o gingașă frumusețe, că cercetătorul cu luare-aminte sta mereu în fața unor minuni.
Cu cel dintâi cântec al cocoșului se scula Tsiu-Sien din culcușul lui să vadă scânteierea de rouă pe flori. Apoi îndepărta cu migală toate foile căzute. Scotea apă de la fântână și le adăpa pe fiecare cu aceeași grijă până către amurg. Dacă înflorea un boboc deosebit de frumos, aducea o căniță de ceai sau un pahar cu orez, spre a serba nașterea florii. El nu se clintea de lângă ea. Când alături de dânsul se deschidea în toată splendoarea, îi doinea un cântecel și-i ura o viață de mii de ani. De-l biruia somnul, își punea capul pe o piatră, spre a rămâne în apropierea ei. Și-n zare de lună, bătrânul nu părăsea deloc grădina. Iar dacă veneau furtuni și ploi, ca să vadă de nu au pățit ceva copilele sale, își lua un fel de umbrelă cât o pălărie mare din foi și nuiele de bambus și o manta din fibre de palmier și, de afla vreo stricăciune, o dregea cu o mână iubitoare și grijulie. Dacă îi creștea o mlădiță la care ținea și se gălbejea, atunci bătrânul o privea plin de obidă. El cerceta frunzele care cădeau și cu băgare de seamă culegea cele din urmă semne ale strălucirii ei într-un pocal, ca să se mai bucure de mireasmă. Iar când se uscau cu totul, umplea cu ele un ulcior și plin de înduioșare , cu ochii înlăcrimați, le îngropa alături de tulpina despoiată. Asta numea el înmormântarea florilor. Curăța cu apă proaspătă florile mânjite după ploaie și furtună și prietenos încuviința din cap, când ele stau acolo iarăși în vechea lor splendoare. Asta numea el scalda florilor.
Îndrepta tulpinele îndoite și le sprijinea, iar frunzele crăpate le căuta ca un vraci plin de dragoste pentru bolnavii săi. Ungea rănile cu lut și tină, le proptea pe un arac și le înfășura cu grijă. Asta numea el vindecarea plantelor. Nu tăia niciodată vreo floare și nu suferea să vadă lucrul acesta nici făcut de alții. Se punea cu totul în simțămintele florii și socotea că în scurtul timp cât trăiește ne bucură prin mireasmă și culoare încât noi să luăm seama priveghind gingașa lor înflorire. Din cele patru anotimpuri florile au parte numai de unul și atunci se deschid pentru puține zile, ba adesea doar pentru câteva ore; trei anotimpuri așteaptă ele vremelnica viețuire.
Dacă întâmplător el lua seama că cineva voia să frângă o floare, se ruga fierbinte să nu facă una ca asta și, dacă era ascultat, era plin de preafericită recunoștință. Cu toate că i s-a zis Nebunul Florilor, era iubit din cauza marii lui bunătăți și îi cruțau florile. Arareori căpăta voie cineva să admire grădina; nu pentru că pizmuia străinului această plăcere, ci numai din teamă pentru dragele lui. Dacă îngăduia cuiva să intre, mai înainte îl deprindea cu felul lui de a vedea florile. Fața lui blândă se înroșea ca focul de mânie dacă prindea vreun răufăcător în grădina sa.
Unde înfloresc multe flori, se cuibăresc mai cu seamă păsările. Dacă ar lăcomi numai la fructe, s-ar mai fi mângâiat, dar ele ciugulesc îndeosebi tinerii boboci. Asta mâhnea pe bătrân; el le presăra mereu destul orez și cereale și păsările păreau că se bucură de florăria lui, fiindcă nu se atingeau de nimic altceva. Zi de zi zburau cântând și chiuind între tufișele înflorite și în copacii dimprejur. Apoi deplin mulțumit culegea bogăția de roade binecuvântate și dăruia cu prisosință din poamele mari și dulci și vecinilor și prietenilor. Dar mai înainte de a gusta el însuși din ele, mulțumea zeiței florilor pentru mieroasele daruri. O mare parte din fructe rămâneau încă de vânzare, iar banii adunați îi împărțea între nevoiașii satului. Simplă și modestă era îmbrăcămintea și hrana lui. Consătenii săi îl iubeau și îl cinsteau cu numele Tsiu-Gung.
Voioșia senină a florilor sale părea să fi trecut asupră-i, pentru că viața i se arătase tot mai ușoară și mai prietenoasă, bătrânețea nelăsându-i urme.
*
Tot pe vremea aceea locuia într-un sat învecinat un om cu numele de Dșan-Wee. El se trăgea dintr-o familie numeroasă și se folosea de puterea sa prin viclenie și răutate. Era înconjurat de o mulțime de slujitori, care erau ca tigrii și lupii; nelegiuiți, și mai cu seamă păgubeau lumea măruntă. Până în cele din urmă se întrecuse cu nebuniile lui. Când era gata să fie pârât la cârmuire, el se năpustea cu întreaga lui ordie prin împrejurimi și astfel ajunse în satul bunului Tsiu-Sien.
Într-o zi, pe jumătate beat chiar dinaintea prânzului, hăituia prin sat. Deodată stătu în fața grădinii lui Tsiu-Sien și cherchelit fiind, splendoarea florilor îl uluia. El întrebă de proprietar. I se spuse:
— Grădina este a Nebunului Florilor, care aproape nimănuia nu dă voie să-i admire florile. Numele lui adevărat e Tsiu-Sien.
— Are curajul a-mi opri și mie intrarea? se semeți Dșan-Wee. Iute! Bate la ușă! porunci el omului său.
Tsiu-Sien era tocmai gata cu stropitul florilor-domniței. El stătea în tihnă cu o căniță de vin de orez și o farfurie de poame între drăguțele sale, când niște bocănituri tari îl făcură să sară în sus speriat. Numaidecât deschise ușa și văzu în fața sa o ceată de tineri beți.
— Ce vreți aici? întrebă el îngrijorat.
— Eu sunt Dșan-Wee, stăpânul întregului sat de dincolo. Am auzit de mulțimea florilor tale și vreau acum să le văd!
Tsiu-Sien a fost foarte neplăcut mișcat de purtarea cutezătoare și de aerul ce-l răspândeau în jur bețivii. Prin tot felul de pricini încercă să-i abată pe năpustitori de la gândul lor. Mânios, zise Dșan-Wee slujitorului său:
— Bătrânul nebun nu pricepe când cineva i se înfățișează cuviincios? Ce suferă florile lui dacă le privesc, ori își închipuie că vreau să le pasc?
El îi și dete o lovitură în piept, că Tsiu-Sien căzu pe spate. Apoi năvăli cu gloata lui în parc. Tsiu-Sien se sculă mâhnit și urmă pe răufăcători.
Floarea-domniței înflorea și înmiresma pe vremea aceea așa de încântător, de parcă era din altă lume.
Când Dșan-Wee se apropie foarte tare să-i soarbă ade- menitoru-i miros, fără prea mult ocol, dar nici ca s-o vatăme, Tsiu-Sien se rugă cuviincios să ia seama. Această smerită rugă a fost pentru omul crunt un binevenit prilej de ceartă. Gălăgios se răsti la bătrân:
— Se vede că nu mă prețuiești ca oaspete? N-ai vrut să mă lași înăuntru, tu, mojicule? Ce strică neroadelor flori ale tale, dacă eu le privesc și apoi le miros? Chiar de-acum am s-o fac!
Tsiu-Sien auzi vorbele-i răutăcioase, dar se sili să stea liniștit, ca să nu întărâte pe hain, ci, dimpotrivă, să-l aducă la cumințenie. Tocmai această liniște îl înverșună și mai mult. El îi strigă batjocoritor:
— Așa frumoase flori! Pentru asta se cade să închinăm un pahar de vin! Și chiar porunci slujitorilor să-i aducă vin.
Atunci bătrânul își pierdu răbdarea. Tremurând de mânie, sări în sus:
— Casa mea e tot așa de micuță ca și a unui melc! Uită-te la florile mele, dar bea-ți vinul acasă!
— Grădina e destul de mare pentru noi toți. Ne vom așeza pe pământ.
— Pământul vă va mânji hainele.
— Vom așterne un covor.
Într-o clipă s-a pregătit o gustare, s-a așternut un covor și a început ospățul.
Deodată-i veni lui Dșan-Wee un gând rău și cu ochii sticloși, pe când întindea lui Tsiu-Sien un pahar de vin, strigă în culmea beției:
— Cât ești de prost, te pricepi la flori și pomi. Îți cumpăr grădina și apoi tu poți fi grădinarul meu.
Tsiu-Sien presimțea c-o va păți. Dar el se reculese iute și zise ploconindu-se:
— Vă mulțumesc, dar grădina mea înseamnă viața mea! Luați-mi totul, numai grădina nu!
— Viața ta sau nu, mi-e totuna! Vreau grădina!
Tovarășii de chef îi strigară:
— Tu nu știi ce fericire te așteaptă. Grăbește-te să primești târgul.
O spaimă fără seamăn îl apucă pe bătrân. Îi tremurau mâini și picioare. Abia de era în stare să îngaime un cuvânt.
— Te scoate din sărite! strigă Dșan-Wee.
— Răspunsul meu rămâne același, nu vând! zise Tsiu-Sien aproape fără glas.
Apoi întreaga ordie chefui până ce erau toți beți și gata de a părăsi grădina. În grabă Dșan-Wee voi să mai smulgă câteva flori, dar bătrânul se puse dinaintea lor și tremurând de mânie izbucni:
— Nu le atinge!
— De mâine grădina este a mea! De aceea fac, de azi, ce-mi place!
Atunci toată ordia întețită strigă din răsputeri:
— Priviți pe acest nebun! Să vedem dacă el ne poate împiedica!
Și râzând batjocoritor, smulgeau tot ce puteau. Buimăcit, Tsiu-Sien îl izbi pe Dșan-Wee cu capul în piept. O singură lovitură fu de ajuns ca să-l răstoarne pe bețiv. Atunci se năpustiră cu toții pe bătrân. Apoi ridicară pe stăpânul lor, care turbat de mânie strivi tot ce mai rămase din florile-domniței și plecă.
Tsiu-Sien rămase adâncit în jale, totuși auzi deodată un glas plăpând, care întreba milos: .
— De ce plângi?
El se întoarse și zări o drăgălașă copilă de vreo șaisprezece ani, într-o îmbrăcăminte simplă.
— Din ce casă ești, fetițo? o întrebă el năucit. Nu te-am văzut niciodată.
Încet și domol suna răspunsul ei:
— Nu stau departe de tine și am auzit de florile tale. Sunt aci să mă minunez de ele.
Din nou suspină bătrânul. El arătă spre pământ și zise:
— Uite acum toată splendoarea lor.
Apoi își povesti durerea.
— Liniștește-te! Mângâie-te, bunule om! răsună iarăși vocea ei. Știu un mijloc să-ți înzdrăvenesc dragele tale flori. Dacă vrei să m-ajuți, adu-mi apă!
Când se întoarse, nu-și crezu ochilor. Toate florile-domniței erau acolo în plină înflorire, ba și mai frumoase și mai colorate ca până atunci. El se lumină de bucurie. Recunoscător, căuta pe binevoitoarea copilă. Ea pierise însă fără urmă. Se repezi în drum, dar aci nu găsi decât doi bătrâni, buni vecini, care de asemeni nu zăriseră deloc pe dalba copilă. Cum ei îl căinau pentru florile zdrobite, Tsiu-Sien le povesti despre minunea florilor. Merseră cu el în grădină și văzură schimbarea. Și toți trei au ajuns să creadă că numai zâna florilor putea împlini această minune.
În gura mare amândoi bătrânii vestiră minunea în sat. Doar Tsiu-Sien își petrecu noaptea pe jumătate treaz, pe jumătate visând, între florile lui.
„Mă voi îndrepta și voi deschide ușa tuturor prietenilor florilor!”
Mic și mare, tânăr și bătrân veniră în grădină, uimindu-se sfios în fața frumuseții.
Setos de fapte mari, Dșan-Wee se sculă a doua zi să puie mâna pe grădina bătrânului. Chiar mai înainte se povestea în partea din vale a satului că florile strivite stau din nou în toată splendoarea, că un spiriduș ar fi fost printre ele. Necrezător, Dșan-Wee alergă cu ceata lui într-acolo și se încredință de cele întâmplate. Ca un fulger îi veni gândul diavolesc de a pârî în oraș pe bătrân de vrăjitorie. El a înaintat numaidecât pâra și bietul Tsiu-Sien a fost trimis în temnița orașului. Numai puțini l-au însoțit, cei care văzuseră minunea din grădina sa. Judecătorul ascultă mai întâi pe Tsiu-Sien. El îl înfruntă aspru: „Cum îndrăznești să înșeli poporul cu vrăjitorii?”
Bunul bătrân sta nedumerit. La urmă de tot înțelese că fusese o victimă a lui Dșan-Wee. Bolborosind, povesti întâlnirea cu mârșavul om și cu zâna florilor.
— Minți! îi strigă judecătorul. Satul întreg a văzut farmecele tale!
Bucuria răutăcioasă a lui Dșan-Wee era de nedescris. În scurt timp se făcu stăpân pe grădină și zise tovarășilor săi:
— Aci vom pregăti o mare sărbătoare! Nimeni nu ne mai poate împiedica! Dar când și-aruncă ochii la florile-domniței le văzu prăpăd la pământ.
— Vedeți și voi, n-am dreptate? Nu e bătrânul un vrăjitor? Altminteri cum s-ar putea ca florile să fie culcate iar la pământ? Dar pentru asta să nu ne speriem, strigă el pe jumătate tehui. Nu vrem altceva decât să chefuim, să chefuim!
Curând toți se îmbătară de-a binelea. Abia stăpânindu-se pe sine, ei deslușiră în aer un vuiet și un șuier, foșnete și trosnete. Izbucni o cumplită vijelie. Cu încetul florile se înfiripară și din ele răsăriră mici vietăți nu mai mari de o șchioapă. Erau niște omuleți care trepădau. Bețivii începură a se dezmetici, că vijelia, care pentru ai era o grozăvie, părea chiar să le placă acum din pricina micuțelor ființe. Sub puterea acesteia, ele se tot măreau și până la urmă se făcură un șirag din cele mai frumoase copilițe.
Cu jind nemernicii întinseră mâna înspre ele, dar numaidecât ele se lăsară moaleșe la pământ. Erau spiridușe deșteptate de furtună. O fetiță înveșmântată în roșu prinse a glăsui:
— Cine v-a dat voie, neobrăzaților, să intrați în grădina lui Tsiu-Sien? Ce înseamnă aci o poruncă a lui Dșan-Wee? Sus, voi surori! Să răzbunăm pe credinciosul nostru ocrotitor!
Însuflețite, toate surorile fură la un gând și atunci începu o valmă sălbatică, o fugă și o goană, mânecile lor lungi se făcură bice, care ca un vânt umed și rece plesneau fețele bețivilor.
Venise seara. Furtuna se potolise. Din nou era liniște și totul, ca mai înainte. Chefliii se treziră ca dintr-un vis nedeslușit. Fusese într-adevăr vis sau vedenie? Îi dureau mădularele și Dșan-Wee cu întâiul său slujitor lipseau. Înfricoșați se strecurară prin beznă, fără să mai poarte grija stăpânului lor.
După un răstimp se întoarseră cu întăriri de trupe și lumini și cercetară cu de-amănuntul grădina. Îl găsiră pe slujitor greu rănit, cu capul spart, sub un piersic. Florile-domniței răsăriseră din nou. Tremurând, așteptau pe cheflii. Pe Dșan-Wee nu-l mai găsiră.
Bunul Tsiu-Sien se întoarse acasă și-și văzu mai departe de grădinărit. Într-una din zile calde de august, când sta și privea cerul senin, îi păru cum din înaltul lui, în lină adiere, se lăsau nouri roz în văluri tot mai dese. Miresme dulci umpleau aerul. Zâne dalbe, foenixi albaștri, berze albe, toate soiurile de animale, chiar lei și tigri coborau parcă din nori iar în mijloc i se ivi ocrotitoarea florilor lui, care îi zise:
— Tu, om neprihănit ca și florile, ai dobândit cea mai înaltă virtute! Dacă cineva iubește florile și le apără, este fericit, dacă le disprețuiește și le vatămă, i-aduc necaz și capătă pedeapsă!
În cea mai curată fericire trăi printre florile sale Tsiu-Sien, până a fost găsit odată adormit între iubitele sale flori.
repovestită de Iulia Murnu
Povești nemuritoare nr. 25, Editura Ion Creangă, București, 1983
