Trăiau cândva, demult, doi frați care se înțelegeau minunat. Țineau unul la altul ca umbra la omul ei. Ce mai încolo-încoace, se pare că de-atunci a rămas vorba că „se au ca frații”.
Dar, nenorocirea vine când ți-e lumea mai dragă. Așa pățiră și frații despre care vă povestim.
Într-o bună zi, adică, de fapt, într-o zi rea, pentru că lucrurile rele nu se petrec în zile bune, frățiorul cel mic se îmbolnăvi de o boală ciudată. Parcă îl apucase strechea. Se închise în casă, încuie ușile și ferestrele, trase perdelele și nu mai voi să dea ochii cu nimeni.
Degeaba veni fratele mai mare să-i aducă mâncare. Nu deschidea ușa. Încercă să-l ademenească, aducându-i ceai fierbinte, dar ușa tot ferecată rămase.
Îngrijorat, fratele mai mare se duse după medic. Acesta veni, dar nu fu chip să vadă bolnavul.
Și așa, fratele bolnav stătu închis în casă timp de șapte zile și șapte nopți, fără să mănânce sau să bea ceva. Nimeni nu știa ce se petrece cu el, ce-l doare și de ce suferă.
Dar, la sfârșitul celor șapte zile, bolnavul se transformase în tigru.
A opta zi, fratele cel mare auzi mișcare în cameră. I se păru foarte ciudat. Parcă ar fi fost înăuntru un tigru.
Cu teamă, dar și din curiozitate, îngrijorat de soarta iubitului său frate mai mic ce stătea închis acolo de-atâtea zile, fratele cel mare se apropie tiptil de ușă și desfăcu zăvorul încet, cu meșteșug. Băgă capul, să vadă ce se petrece.
Dar celălalt, transformat acum într-un tigru fioros, se repezi cu gura căscată și-l mâncă pe dată, cât ai zice pește.
Așa e când se transformă omul. Nu i se schimbă numai pielea. Nu capătă numai colți și gheare de animal. Dar i se transformă și inima.
Și, după cum, când era om ca toți oamenii, nu știa ce înseamnă să fii tigru, tot așa acum, când devenise tigru, uitase cu totul că la început fusese om.
Și își mâncă propriul său frate.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
