Pe malurile deluroase ale marelui Râu Galben se ridică ruine străvechi, rămășițe ale templelor și mânăstirilor de altă dată. Nimeni nu cutează să treacă pe lângă aceste ruine. Iar dacă i se întâmplă unui călător întârziat să se afle seara în preajma lor, de îndată ce-și dă seama de locul unde se găsește, își grăbește pașii, căutând să se depărteze cit mai mult de ele. E un loc mohorât și primejdios. Și spun bătrânii că ar fi auzit de la părinții lor, care la rândul lor au auzit și ei de la părinții lor, povestea acestor ruine.
De mult, foarte, foarte de mult, se înălțau pe malurile marelui Râu Galben temple și mănăstiri mohorâte. Locuiau în ele călugări din cale afară de lacomi și fără de inimă. Tot peștele din râu, toate pământurile din jur erau ale acestor călugări. Cât era ziulica de mare, mii de țărani munceau pentru ei, fără să-și dezdoaie spatele. Pescarii și neguțătorii, ce se aflau în trecere prin acele locuri, plăteau călugărilor dăjdii grele și trebuiau să aducă la templu daruri bogate. Dar toate acestea nu li se păreau de ajuns călugărilor hrăpăreți.
Ei umblau prin sate și prin orașe și povesteau oamenilor lesne-crezători, cum că pe fundul râului Huan-Ho sălășluiește stăpânul marelui Râu Galben, Hebo. Acesta cere în fiecare an să i se dea de nevastă cea mai frumoasă fată din China. Și dacă oamenii nu i-ar face pe plac, apele marelui Râu Galben s-ar umfla, înecând ogoarele și ștergând de pe fața pământului sate și orașe. Foametea și moartea s-ar abate asupra poporului chinez.
Așa spuneau călugării, iar oamenii își plecau urechea la vorba lor și le credeau cuvântul.
Foarte adesea călugării intrau în câte-o casă bogată unde se afla o fată de măritat. Părinții bogătași, înspăimântați de venirea lor, le dădeau tot aurul și argintul pe care-l aveau ca să-și scape copila iubită de o moarte năprasnică. Și călugării plecau mai departe încărcați de daruri. Iar în apele tulburi ale marelui Râu Galben era aruncată câte o fată frumoasă dintr-un neam de săraci. Așa se întâmpla în fiecare an. Mamele își plângeau amarnic fetele, iar oamenii de rând cârteau împotriva acestor orânduiri. În schimb, călugării cei fără de inimă se bucurau și se îmbogățeau mereu. Dar într-o zi toate acestea se sfârșiră.
Și iată cum s-a întâmplat:
Tocmai în ziua când călugării își puseseră în gând să jertfească balaurului Hebo încă o fată, pe marele Râu Galben trecu într-o luntre înțeleptul judecător Și En-pao. Judecătorul se trăgea dintr-o familie de rând. Era cunoscut pentru judecata lui dreaptă. De când era pe lume nu nedreptățise pe vreun om sărman. Firea lui deschisă și cinstea lui, care nu putea fi cumpărată cu bani, erau cunoscute pretutindeni.
De data aceasta, Și En-pao se întorcea dintr-o călătorie îndepărtată. Obosit de drumul lung pe care-l făcuse, judecătorul ședea în luntrea lui, cufundat în gânduri. Deodată auzi un zgomot nelămurit care venea de pe mal. Privi printre perdelele luntrei și văzu o mulțime de norod adunat la marginea apei. Oamenii purtau straie de sărbătoare, dar aveau fețele cernite și mulți dintre ei plângeau. Și En-pao porunci vâslașilor săi să cârmească spre țărm și să afle ce s-a-ntâmplat. Vâslașii traseră barca la mal și aflară pricina tristeții oamenilor. După aceea se întoarseră la Și En-pao și-i povestiră despre călugării cei haini și despre soarta crudă a fetei celei frumoase. Și En-pao văzu și el fata cea fără de noroc, împodobită cu mătăsuri roșii ca o mireasă, află tot ce se petrece acolo și fu cuprins de mânie nestăvilită. Dar nu și-o dădu pe față.
În vremea aceasta, mai marele călugărilor, cel mai rău și cel mai hrăpăreț dintre ei, dădu poruncă să se înceapă jertfirea. Slujitorii, îmbrăcați în negru, apucară mireasa balaurului și o târâră spre marginea stâncii. Oamenii căzură în genunchi, acoperindu-și ochii cu mâinile. Văzduhul era plin de plânsetele și de strigătele lor.
Și deodată, norodul adunat prinse să freamăte. Croindu-și drum prin mulțimea de oameni, vâslașii se îndreptau în fugă spre stâncă. De pretutindeni se auziră voci strigând: „A venit stăpânul! A venit stăpânul!” Și prin mulțimea care îi făcea loc, trecu purtat într-un palanchin Și En-pao. Toată lumea rămase înmărmurită. Și En-pao se dădu jos din palanchin, se închină în dreapta și-n stânga și-i rugă să-i povestească cele ce se petrec. Atunci ieși din mulțime mai marele călugărilor și-i spuse că fata îmbrăcată în mătăsuri roșii este mireasa zeului acestui râu și că trebuie să fie aruncată în apă, altminteri zeul o să se mânie.
— E o hotărâre înțeleaptă, răspunse Și En-pao.
Slujitorii se pregătiră s-o îmbrâncească de pe stânca cea înaltă pe nenorocita copilă când, deodată, Și En-pao zise:
— Opriți!
Oamenii așteptau cu răsuflarea tăiată.
— Oare nu socotiți, urmă Și En-pao, că e o lipsă de bunăcuviintă să trimiți în chipul acesta zeului Marelui Râu mireasa? Mai întâi ar trebui să trimiteți pe fundul râului un sol. Să vestească el zeului bucuria cea mare. Tu, de pildă – spuse Și En-pao, întorcându-se către mai marele călugărilor, cel mai hrăpăreț și cel mai hain dintre ei – du-te tu de-i vestește bucuria, du-te și întoarce-te cât mai curând înapoi.
La un semnal al lui Și En-pao, vâslașii îl înșfăcată pe călugărul cel rău și-l aruncară în râu.
Mulțimea aștepta. Vremea trecea, dar solul nu se mai întorcea.
— Zăbovește cam mult! spuse Și En-pao. Ia du-te tu după dânsul și spune-i să vină mai repede, că uite, mireasa și-a pierdut răbdarea.
Și vâslașii îl aruncară în râu pe cel de al doilea călugăr, care se înecă și el.
Toți ceilalți călugări, cuprinși de spaimă, căzură în genunchi în fața înțeleptului Și En pao, îi mărturisiră toate vicleșugurile și fărădelegile săvârșite și-l rugară fierbinte să le cruțe viața.
— Bine, zise Și En-pao. Dar să dați îndărăt norodului tot ce ați furat de la dânsul. Și să știți, că de-oi mai auzi vreodată astfel de lucruri despre voi, atunci nu vă mai iert. Acum, hai, plecați!
Și călugării, înspăimântați, se împrăștiară care încotro.
Din ziua aceea, toate templele și mănăstirile de pe malul marelui Râu Galben rămaseră pustii și, puțin câte puțin, se prefăcură în ruine.
Dar oamenii își mai amintesc și până azi de cruzimea călugărilor hrăpăreți și de înțelepciunea lui Și En-pao cel drept.
în românește de Angi Petrescu-Tipărescu
Frații Liu (Basme populare chinezești),
Editura Tineretului, București, 1965
Palanchin – un fel de pat cu baldachin, purtat pe umeri și care servea de trăsură, în trecut, în China
