Ting-Ting avea opt ani și de doi ani mergea la școală. Era o fetiță mică, drăguță, dar foarte fricoasă.
Trei lucruri o speriau. În primul rând, greutățile pe care le putea întâmpina. Dacă se-mpiedica, rămânea întinsă la pământ, plângând, în loc să se ridice imediat. Îi era frică de fantome. Pe Mână Neagră, de exemplu, nimeni nu l-a văzut pe Mână Neagră, dar Ting-Ting se temea grozav de el.
Și, în sfârșit, ea se speria de lucruri neînchipuit de obișnuite, lucruri pe care le vedea aproape în fiecare zi, chiar de câinii de pe stradă. Într-o dimineață a pornit mai devreme la școală și când a ajuns la colțul străzii a văzut un câine care o privea. Îndată a fost convinsă că o mușcă și a început să se prelingă pe lângă zid, sperând ca astfel să abată atenția animalului. Când câinele o observă strecurându-se pe furiș, prinse întărâtat să latre. Asta o îngrozi pe Ting-Ting, care o luă la fugă de-i scăpărau călcâiele. Firește, câinele se luă după ea.
Din fericire pentru Ting-Ting, se apropie un lăptar, care goni câinele. Dar fetița era atât de speriată, încât nu mai voia să meargă la școală, pentru că ar fi trebuit să treacă iar prin fața câinelui. Când s-a întors acasă, tatăl și mama ei erau plecați la lucru. Ea se așeză sub o salcie din pădure și-și vorbi plină de tristețe: „Tata ar spune că sunt lașă. De ce sunt întotdeauna lașă?” Cum stătea gânditoare, văzu o furnică cățărându-se pe trunchiul copacului și oprindu-se clipă de clipă.
„Mă întreb de ce se oprește mereu? Poate că este fricoasă ca mine.”
Deodată se întâmplă un lucru ciudat. Auzi clar pe furnică șoptind:
— Ce spuneți? Puteți să vorbiți puțin mai tare? Vă rog!
Ea se aplecă și auzi furnica strigând din toate puterile:
— Eu sunt mica Sprânceană Roșie. Te întreb de ce nu ești la școală?
— Mi-e frică de câini, răspunse Ting-Ting. Toată lumea îmi repetă că sunt o fricoasă. Puteți să-mi spuneți de ce sunt așa?
— Nu, zise Sprânceană Roșie, eu nu sunt în stare, dar, dacă vrei, îl voi întreba pe stăpânul nostru, „Știe-Tot”, el poate să-ți spună.
— Ah! Cât voi fi de mulțumită! se însenină Ting-Ting. Hai să mergem imediat!
Sprânceană Roșie scoase o pălărie mică din buzunarul său și o întinse lui Ting-Ting.
— Trebuie să-ți pui această pălărie, spuse ea.
— Dar cum voi putea pune o pălărie atât de mică? se miră Ting-Ting.
Fără a se neliniști de acest lucru, Sprânceană Roșie îi potrivi pălăria pe cap. Atunci se întâmplă un lucru ciudat. Ting-Ting simți că devine din ce în ce mai mică, până ajunse cât Sprânceană Roșie. În sfârșit, era potrivită pentru pălărie.
Pe măsură ce ea se micșora, fiecare lucru devenea mai mare; iarba la fel de înaltă ca porumbul, pârâiașele largi ca râurile, un mic mușuroi de pământ, falnic ca un munte. Luând-o pe Ting-Ting de mână, Sprânceană Roșie se grăbi să se întoarcă la mușuroi, pentru a cere o vacanță de la regele furnicilor. Mulți străjeri de statură puternică stăteau la intrarea în mușuroi. Ei întrebară ce vânt o aduce pe Ting-Ting în aceste locuri. În urma explicațiilor date de Sprânceană Roșie, o lăsară pe vizitatoare să intre. Ting-Ting era un pic neliniștită, se temea să nu fie întuneric în mușuroi. Dar, spre marea ei surpriză, înăuntru era lumină ca ziua. Trecură pe multe străzi măturate lună și cu lăzi pe margine. Aruncând o privire, Ting-Ting văzu furnicile muncind de zor; le zări pe cele care cărau grăunțe. Fiecare muncea cântând. Când le veni rândul, Sprânceană Roșie apucă o jumătate de bob de soia și-l luă în spate. Ting-Ting voia să ducă un bob de porumb, dar șovăia să care o asemenea povară.
Sprânceană Roșie o ajută imediat să-l aburce pe spate, astfel încât, după patru-cinci drumuri, ea deveni foarte pricepută. Deși se simțea obosită, nu se mai temea să poarte încărcătura grea. Când au terminat, Sprânceană Roșie o duse pe Ting-Ting la rege, pentru a obține vacanța și a afla unde-l pot găsi pe Domnul Știe-Tot. Regele îi spuse că Domnul Știe-Tot adormise într-o cochilie de melc, în fața furnicarului nr. 9.
„Să mergem, până la urmă îl vom găsi!”
Ting-Ting o urmă prin numeroasele străduțe întortocheate, și-n cele din urmă ajunseră în fața furnicarului nr. 9. Acolo, într-o pădure de ierburi înalte, se găsea cochilia cenușie a melcului. Fără să aștepte, se apropie de cochilie și strigă:
— Vă rog, Domnule Știe-Tot, v-aș putea pune o întrebare?
Ceva se mișcă înlăuntrul cochiliei.
— Cine-i acolo? strigă o voce.
— Eu sunt, Ting-Ting, aș vrea să vă întreb cum aș putea să fiu mai curajoasă.
— Habar n-am, eu însumi sunt un fricos. De fapt, nu știu nimic, răspunse vocea și un cap de melc se ivi.
Nu era o cochilie goală, ci un melc viu. Ting-Ting era atât de descumpănită, încât sta gata-gata să plângă.
— Nu te obosi să-l faci să vorbească pe acest prostănac bătrân, spuse Sprânceană Roșie.
— Pe cinstea mea, aprobă încet bătrânul, de fapt nici eu nu știu prea bine.
— Dar dumneavoastră nu sunteți Domnul Știe-Tot? întrebă Sprânceană Roșie.
— O, nu, răspunse bătrânul râzând, Știe-Tot e fratele meu mai tânăr. Știe-Foarte-Puțin e fratele meu mai vârstnic, eu sunt acela care știu un pic din toate.
— Îmi pare rău, exclamă Ting-Ting. Puteți să ne spuneți unde este fratele dumneavoastră mai tânăr?
— Nu prea știu bine, spuse bătrânul înclinând capul, ați face mai bine dacă ați întreba cocoșul.
Ting-Ting se apropie de cocoș și salută. Cocoșul, privind departe, nu dădu atenție nici lui Ting-Ting, nici lui Sprânceană Roșie, chiar după ce l-au întrebat de mai multe ori în șir. În cele din urmă Sprânceană Roșie s-a supărat și i-a strigat:
— Ești surd, băiete? De ce nu-mi răspunzi, când te întreb de Domnul Știe-Tot?
Cocoșul își întoarse capul și privi pe Sprânceană Roșie.
— Ești obraznică, draga mea. Dacă aș fi vrut să răspund, oricum, nu ți-aș fi răspuns ție cu nici un chip.
Se întoarse către Ting-Ting și îi vorbi:
— Tu ești foarte politicoasă. Știe-Tot se află pe acest munte.
Ting-Ting mulțumi cocoșului și se apropie cu Sprânceană Roșie de poalele muntelui. De unde erau ele le-ar fi trebuit mult și bine ca să ajungă în vârf. Au început să se gândească ce să facă. Puțin mai departe văzură un bondar dormind dus pe o frunză. Sprânceană Roșie șopti câteva cuvinte lui Ting-Ting și ele se apropiară tiptil de bondar. Sprânceană Roșie apucă fulgerător un picior al bondarului. În același timp, Ting-Ting se agăță de aripile sale. Trezit brusc, într-o tresărire, bondarul se înălță, ridicându-se în aer ca un elicopter. Când Ting-Ting privi spre pământ, fu cuprinsă de spaimă, însă gândul de a găsi pe omul care știe tot îi dădu curaj. Când atinseră vârful muntelui, Ting-Ting și Sprânceană Roșie săriră jos de pe bondar. Privind în jurul lor, se văzură înconjurate de stânci uriașe, unde nu era nici țipenie.
— Unde ești, Domnule Știe-Tot? strigară ele.
Singurul răspuns fu ecoul propriilor voci. Ting-Ting plângea dezamăgită. Unei păpădii, care creștea în apropiere, i se făcu milă și zise:
— Știu unde se află domnia sa. Am să vă conduc acolo de îndată ce vom avea un vânt bun.
Cum se stârni vântul, îi spuse lui Sprânceană Roșie și lui Ting-Ting să i se alăture. Zburară, vântul ducându-le cu mare viteză. Ting-Ting, în loc să se sperie, râdea bucuroasă. Când vântul slăbi puțin, aterizară ușor pe pământ. Cum au ajuns pe pământ văzură un bătrân cu barba lungă, albă. Bătrânul începu să râdă și le luă de mână. Vocea sa era asemenea unei muzici și mișcările ca ale unui dansator. Ting-Ting și Sprânceană Roșie dansară cu el.
— Foarte bine, acum să-l căutăm pe Domnul Știe-Tot, zise Ting-Ting și păși înaintea Sprâncenei Roșii.
Dintr-o dată descoperi o altă cochilie de melc, ascunsă în spatele unei pietre. Dinăuntru venea un zgomot sforăitor. De data aceasta Ting-Ting a fost mai prudentă, și aruncând o ochire în cochilie, văzu un bătrân cu barba albă dormind dus. Trebuie să fie Domnul Știe-Tot.
— Stăpâne, stăpâne, te rog trezește-te, strigă Ting-Ting.
Bătrânul se sculă, se așeză pe patul său, căscând:
— Ei bine, fetițo, de ce m-ai sculat?
Ting-Ting îl privi politicoasă și-i spuse:
— Prea sunt fricoasă, aș vrea să fiu curajoasă.
— De fapt nici nu m-am gândit că ești o fricoasă, îi spuse bătrânul. Fără îndoială, comparată cu un tigru, s-ar părea că nu prea ai curaj, însă ești mai vitează decât un crab; în fine, față de alți copii nu ești deloc plângăreață, spuse bătrânul, frecându-și mâinile cu un aer grav.
— Vai, toată lumea zice că sunt fricoasă. De ce ar spune-o dacă nu este adevărat? întrebă Ting-Ting.
— Mi-e teamă că nu voi putea răspunde, o încredință bătrânul.
— Ar fi trebuit să răspundeți, strigară Ting-Ting și Sprânceană Roșie. Nu sunteți dumneavoastră Domnul Știe-Tot?
— Vai, nu, cel care știe tot e fratele meu, eu știu foarte puțin. Noi semănăm și suntem confundați foarte ușor.
— Nu știți unde se află fratele dumneavoastră? întrebă Sprânceană Roșie.
— Întrebați plopul, spuse bătrânul, rădăcinile lui sunt așa de lungi, încât el e foarte bine informat.
Ting-Ting și Sprânceană Roșie i-au spus bătrânului la revedere. Au găsit imediat plopul, dar acesta era aproape surd, încât Sprânceană Roșie a fost nevoită să se cațere până la urechea lui, ca să-i vorbească.
— Ați putea să ne spuneți unde se găsește Domnul Știe-Tot? întrebă Sprânceană Roșie.
Plopul se gândi un moment înainte de a răspunde.
— A, da, rădăcinile mele îmi spun că el se găsește de cealaltă parte a fluviului.
Ting-Ting și Sprânceană Roșie mulțumiră bătrânului plop și fugiră către fluviu. Distanța era mare până la celălalt mal și nu se vedea nici măcar o barcă. Se așezară pe malul fluviului și se întrebară cum să-l străbată. În timp ce Ting-Ting suspina, râul murmura un cântec. Ascultând cântecul, au cules o frunză și s-au apropiat cu ea de fluviu. Abia au răsuflat și vântul a împins frunza spre apă. Atunci libelula le-a dus cu frunza pe celălalt mal și apoi și-a luat zborul. Ting-Ting își scutura părul ud, când auzi o voce care-i spunea:
— Cine mă stropește?
Privind în jurul ei, văzu stând pe o frunză un bătrân cu barba albă. Ting-Ting se sculă imediat și salută.
— O, iată-te, stăpâne! Fratele dumneavoastră mi-a spus că nu sunt fricoasă, însă totdeauna mi-e frică. Puteți să-mi spuneți de ce sunt așa?
Bătrânul privi pe Ting-Ting și spuse:
— Și de ce ți-e mereu frică?
— Fiindcă nu am destul curaj, dar ceea ce se numește exact curaj ce este? întrebă Ting-Ting.
— Veniți cu mine! cântă bătrânul. Fii binevenită, curajoasă Ting-Ting. Eu sunt cel care știe tot. De un an de zile vă așteptam.
— Nu, nu, spuse ea, eu mă numesc Ting-Ting, dar sunt o fricoasă. Toată lumea știe. De ce mă numiți curajoasă?
— În această ciudată călătorie tu ai fost ca o școlăriță, cântă Domnul Știe-Tot. De la toți prietenii tăi ai învățat mult. Pericolele pe care le-ai întâmpinat cu curaj au schimbat pe fricoasa Ting-Ting în curajoasa Ting-Ting.
În timp ce bătrânul cânta, Sprânceană Roșie luă cu vioiciune pălăria lui Ting-Ting. Imediat Ting-Ting reveni la statura ei firească. Se regăsi lângă salcâm. Bătrânul dispăruse, dar furnica se cățăra mai departe pe trunchiul copacului. După această călătorie ciudată, Ting-Ting nu se mai temu de nimic, orice i s-ar fi întâmplat.
repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974
