Demult, demult de tot, trăia un boier care tocmise un păstor, pe nume A Ni-gi. Și A Ni-gi era un băiat frumos, cu o înfățișare atrăgătoare și oamenilor le plăcea mult să-l asculte cântând la fluier. Avea un fluier simplu, din bambus, totuși în mâinile sale părea un instrument vrăjit. Când isprăvea lucrul, cânta din fluier, iar oamenii se adunau grămadă în jurul lui.
Boierul nu-l ținea deloc la inimă pe A Ni-gi cu fluierul său și se gândea întruna cum să facă să-i găsească vreo vină. Adesea îl certa, zicându-i:
— Diavole! Crezi că vei trăi din fluier? Ce nevoie am eu de fluierul tău?
De fapt, A Ni-gi cânta întruna din fluier, dar nu-și uita treburile niciodată.
Într-o zi, boierul, înfuriat pe A Ni-gi, l-a bătut crunt, i-a călcat fluierul în picioare și l-a gonit din casă.
— Hai să văd cum ai să mai cânți de-acum înainte.
Bietul A Ni-gi a părăsit casa stăpânului, plângând în hohote, încât ți se rupea inima. A rătăcit pe drumuri până a întâlnit un unchiaș.
— Vai, nepoțelule, ce ți s-a întâmplat? Al cui ești? Și de ce plângi? l-a întrebat unchiașul pe A Ni-gi, mângâindu-l pe cap.
— Sunt păstorul A Ni-gi, unchiașule. Boierul m-a bătut, mi-a călcat fluierul în picioare și m-a alungat.
— Nu mai plânge! Haide! Vino la mine acasă! Te voi învăța cum să-i plătești pentru fapta lui.
Unchiașul l-a condus pe A Ni-gi la el acasă și dintr-un băț de bambus i-a făcut un fluier mult mai bun decât cel pe care-l avea înainte.
— Am să te învăț și alte cântece, i-a promis unchiașul și l-a învățat să cânte mai frumos ca înainte.
Acum nu numai oamenii îl ascultau cu bucurie, dar chiar animalele din pădure veneau în goană să-l audă, înconjurându-l tiptil și stând nemișcate. Așa s-au scurs multe zile și A Ni-gi și-a făcut mulți prieteni.
Într-o zi, boierul și-a chemat la sine fiii și le-a zis:
— Azi-noapte am visat un iepuraș frumos, frumos, alb ca zăpada, cu o stea neagră în frunte. Mi-a plăcut atât de mult, că vă poruncesc să vă duceți imediat în pădure, să-l prindeți și să mi-l aduceți.
Cum au auzit una ca asta, feciorii lui au răspuns într-un glas:
— Tăticule, noi nu știm să existe un asemenea iepure. Unde să ne ducem ca să-l găsim?
— Prostii! Adineauri v-am spus.
Și, înfuriindu-se, tatăl i-a certat.
— Trebuie neapărat să porniți și să-l căutați. Cel ce-l va găsi va moșteni întreaga mea avere.
Fiul cel mai mare se gândea în sinea sa: „Eu sunt cel mai mare; chiar dacă nu voi prinde iepurele, tot eu voi fi moștenitorul”. De aceea s-a adresat fraților săi:
— Am să mă duc eu, oricât ar fi de primejdios, dacă-i face plăcere tatii.
Și a pornit la drum, mergând cu ochii în patru. Pe drum s-a întâlnit și el cu unchiașul, care l-a întrebat:
— Încotro, flăcăule?
Atunci fiul cel mare i-a povestit unchiașului ce căuta. Bătrânul l-a sfătuit să meargă până-n pădure și să-l roage pe păstorul A Ni-gi să-l ajute.
Fiul cel mare, cum a intrat în pădure, a dat de A Ni-gi și l-a rugat să-l ajute. A Ni-gi i-a răspuns zâmbind:
— Te voi ajuta să găsești pe iepurașul cu stea în frunte. Să vii deseară să-l iei, dar asta are să te coste o mie de galbeni.
Fiul cel mare s-a bucurat foarte mult și se gândea: „Ce contează o mie de galbeni? Moșia valorează mult mai mult”. Seara s-a întors în pădure cu galbenii și l-a zărit pe A Ni-gi stând pe buturugă și cântând din fluier. Cânta nespus de frumos și era înconjurat de micile viețuitoare, care-l ascultau nemișcate, cu urechile ciulite. Dintr-o dată a văzut și un iepuraș alb acolo, un iepuraș alb cu o steluță neagră în frunte. Când A Ni-gi a zărit iepurașul, a pus fluierul jos, a întins mâna, l-a ridicat de urechi și l-a dat fiului cel mare.
— Ia-l și du-te acasă. Să ai grijă de el. Dacă-ți scapă pe drum, eu nu răspund.
Fiul cel mare i-a dat galbenii lui A Ni-gi, i-a mulțumit de mai multe ori și țopăind de bucurie a plecat cu iepurașul spre casă. Dar nici n-a ieșit bine din pădure și A Ni-gi a început să cânte din fluier. Iepurașul, cum a auzit melodia minunată, s-a zbătut din răsputeri și, dintr-o săritură, a zbughit-o.
Fiul cel mare l-a urmărit ce l-a urmărit și a trecut mult timp, dar nu i-a dat de urmă. Neavând încotro, s-a întors la A Ni-gi și i-a spus:
— Iepurașul a fugit. Ce să fac acum?
— Nu mai pot să te ajut. Adineaori ți-am atras atenția să-l ții bine! Cine e vinovat?
Fiul cel mare s-a întors acasă abătut, cu mâinile goale și i-a povestit tatălui său cele întâmplate.
A doua zi, fiul cel mijlociu s-a oferit să meargă el în căutarea iepurașului. Și lui i s-a întâmplat la fel ca fratelui mai mare. A dat și el degeaba o mie de galbeni.
A treia zi, s-a dus și mezinul, dar nici el n-a fost mai deștept decât frații săi. Tatăl lor, văzând că cei trei fii ai săi au aruncat atâția galbeni în vânt, fără să dobândească un fir de păr din blana iepurelui, s-a înfuriat grozav.
— Proștilor, ce să mă fac eu cu voi? Mâine mă voi duce eu în persoană.
A doua zi, a intrat boierul în pădure și A Ni-gi, cum l-a zărit, a văzut negru înaintea ochilor. Fără să aștepte să deschidă gura, a scos imediat fluierul și a început să cânte. Din pădure au venit cele mai felurite animale – iepuri, urși, șerpi, lupi, vulpi și tot felul de păsări mari și mici, care l-au înconjurat pe boier.
Acesta, alb ca varul de spaimă, a îngenuncheat în fața lui A Ni-gi, implorându-l:
— Scapă-mă! Iartă-mă!
— Boierule, îl mai ții minte pe păstorul tău A Ni-gi? Dacă voi mai cânta o dată din fluier, vei fi mâncat de viu.
— Ah! Drăguțule! Să nu-mi plătești cu aceeași monedă. Îți voi da tot ce vei dori, numai să nu cânți din fluier. Mor de frică…
— Bine! Astăzi te iert, dar de azi înainte n-ai voie să mai chinui oamenii săraci. Când vei ajunge acasă, să împărți toată averea în două: jumătate s-o dai oamenilor săraci din sat, iar jumătate să ți-o oprești ție. Ai înțeles?
— Am înțeles! Am înțeles!
Boierul s-a ridicat în picioare și-a rupt-o la fugă. Cum a ajuns acasă, s-a ținut de promisiunea pe care i-a făcut-o lui A Ni-gi și a împărțit jumătate din averea sa săracilor.
De atunci A Ni-gi a fost și mai iubit de oamenii sărmani.
Povești nemuritoare nr. 24, Editura Ion Creangă, București, 1996
