Piatra lunii

Pe vârful Zeița de Jad sunt sute de temple.
De la poalele Pietrei Lunii izvorăște Râul Rațelor.

Aceste cuvinte zugrăvesc una din cele mai minunate priveliști de pe muntele Țin. Povestea spune că vârful Zeița de Jad, care s-ar afla pe muntele Țin, este neasemuit de înalt și pe el sunt o mulțime de temple. Nu departe de acest munte, se află un râuleț cu apa limpede ca cristalul. E Râul Rațelor, care izvorăște de la poalele Pietrei Lunii. Se zice că Piatra Lunii strălucește și ziua, dar mai ales noaptea e neîntrecută. În fiecare seară din ea iese o lună mai rotundă și mai strălucitoare decât luna de pe cer. Cel mai puternic lucește Piatra Lunii în zilele de 1 și 15 ale fiecărei luni și razele ei căzând asupra Râului Rațelor, acesta pare de cristal. Atunci, în mijlocul lunii se vede umbra unei fecioare, iar pe apele cristaline ale râului înoată o pereche de rațe de aur. Dar nimeni nu a văzut limpede cum arată fecioara și rațele de aur.
Povestea spune că demult, tare demult, într-unul din templele de pe munte trăia un călugăr care zi și noapte nu avea altă treabă decât să petreacă. La bătrânețe, călugărul s-a gândit să-și caute un urmaș care să-i îngrijească de casă și să-i facă mâncare. Într-o zi, trecând prin satul de la poalele muntelui a văzut un copil de vreo zece ani care, în ciuda hainelor zdrențuite, era tare arătos. Făcându-și planul, călugărul s-a dus la părinții copilului și le-a spus:
— Voi sunteți săraci și e păcat de copilul ăsta așa frumos și deștept. Dacă vreți să trăiască ani mulți, fericiți, trimiteți-l la templu.
Părinții au plâns ce au plâns, dar până la urmă și-au trimis copilul la templu.
La templu, copilul a fost ras în cap și i s-a dat o haină preoțească, încât arăta ca un călugăraș în toată regula. Deși niciodată nu avea voie să intre în biblioteca templului, micul călugăraș învățase o mulțime de lucruri. Știind că are pe cineva acasă, călugărul pleca și mai des la petreceri.
Micul călugăraș și-a petrecut în templu câțiva ani. De câte ori mergea la pârâul din pădure să aducă apă, florile parcă se înviorau, iarba de pe malul râului parcă se făcea și mai fragedă; iar apa cristalină a râului oglindea frumusețea băiatului. Atunci, nu se știe din ce motive, băiatul ofta. Într-o zi, după ce și-a umplut gălețile cu apă și tocmai voia să plece, a simțit așa, ca și când cineva l-ar trage de la spate și n-a mai putut să înainteze. A privit în jur, dar n-a văzut nimic. A pornit din nou, dar după doi pași s-a oprit. Nici de data aceasta nu a văzut nimic. Se înfuriase, când, a auzit un râset și din spatele unui brad a ieșit o fecioară de vreo șaisprezece ani. Avea părul negru în care erau împletite flori de munte, iar pe fața-i rotundă străluceau doi ochi de o bunătate nespusă.
Până să spună băiatul un cuvânt, fata a și ridicat una din găleți, zicând:
— Tu ești singur, iar eu mor de plictiseală. Hai să ne distrăm puțin.
De mult nu mai schimbase băiatul nici o vorbă cu nimeni în singurătatea muntelui și, deși se temea puțin, a căzut bucuros la învoială.
Fata era pricepută la vorbă și la glumă. Cunoștea numele tuturor ierburilor de leac și tuturor florilor de pe munte. Cu puteri nebănuite a rostogolit o stâncă care, prăvălindu-se în prăpastie, a bubuit ca un tunet. A apucat o creangă plină de flori și florile s-au scuturat ca o ploaie de nea peste ei. Și ei râdeau, întruna. Niciodată nu fusese băiatul așa de vesel de când venise pe munte. După ce s-au despărțit și călugărașul s-a înapoiat la templu, s-a simțit, așa, deodată, nespus de fericit.
A doua zi, cum a plecat de acasă călugărul cel bătrân, băiatul și-a luat gălețile și s-a grăbit spre râu. Fata îl aștepta de mult pe malul apei. Și au început din nou să zburde. Ajungând într-o poieniță, fata a spus:
— Vreau să te învăț să cânți.
Și a început să cânte îmbiindu-l și pe băiat. Fata cânta un viers, băiatul cânta după ea și au cântat așa până ce băiatul a învățat să cânte. Acum alergau împreună prin poieniță cântând. Așa a mai trecut o zi plină de veselie. De atunci, cum pleca călugărul, băiatul apuca gălețile și o zbughea în pădure, unde se întâlnea cu fata și se zbenguiau ziua întreagă.
Într-o zi, ca de obicei, călugărul a plecat la treburile lui. Pe drum și-a amintit că-și uitase pocalul de vin și s-a întors. Ajungând pe creasta unui munte învecinat, a auzit două voci cântând de te fermecau. Călugărul s-a întrebat mirat cine poate să cânte atât de frumos în munții aceia sălbatici! Cu cât se apropia de casă cu atât cântul răsuna mai clar, până ce și-a dat seama că viersul vine din împrejurimile templului. A grăbit pasul și ajungând în poieniță i-a văzut pe cei doi care cântau și se veseleau. Atunci, s-a furișat în pădure și apropiindu-se tiptil de tineri le-a ieșit deodată în față strigând:
— Nu vă mișcați! Cum de îndrăznești tu, fată, să-mi ispitești discipolul?
Călugărașul a încremenit, iar fata a zbughit-o în pădure. Călugărul s-a repezit pe urmele ei. Undeva în adâncimea pădurii i s-a părut că vede fusta roșie a fetei, apropiindu-se însă, a văzut că era un bujor sălbatic, iar de fată nici urmă.
Întorcându-se la templu a început să-l bată și să-l blesteme pe călugăraș, iscodindu-l ce-i cu fata. Băiatul s-a rugat să-l ierte, jurindu-se că nu știe nici de unde venise, nici cum o cheamă. Atunci călugărul a promis că-l iartă cu o condiție: ca a doua zi să înfigă un ac, în care era vârât capătul unui franjure, în fusta fetei.
Călugărașul a luat franjurele și acul, dar în sinea lui își făcuse planul să-l păcălească pe călugăr care, după cum se vedea treaba, nu avea gânduri bune cu fata.
A doua zi, nu plecase bine călugărul, că fata a venit și veselă a spus:
— Hai să zburdăm! Ce să faci în casă când afară e primăvară și au înflorit toate florile?!
Înfricoșat, băiatul i-a spus:
— Surioară, să nu mai vii aici! Călugărul mi-a dat un ac și un franjure, vrea să te găsească și să-ți facă rău.
Zicând acestea, vocea-i tremura gândindu-se cât de tristă va fi viața lui dacă ea nu va mai veni.
Fata i-a smuls franjurele și acul din mână și apucând capătul franjurelui i-a spus băiatului:
— Nu mai fi trist, vino cu mine!
Au ieșit amândoi pe poartă și fata ținea de capătul franjurelui. Speriat, băiatul i-a spus tremurând:
— Aruncă firul, altfel călugărul va fi pe urmele noastre!
Izbucnind în râs, fata i-a răspuns:
— Nu te teme, vino cu mine!
Au străbătut așa pădurea, au trecut peste câțiva munți și au ajuns la Râul Rațelor cu apa cristalină, unde ea a aruncat franjurele. Apoi a bătut din palme și din apa râului a ieșit o pereche de rațe de aur. Una din ele ținea în cioc o rămurică verde, de care atârna un fruct roșu. Călugărașul a simțit un miros puternic de mere, de parcă se afla într-o livadă. Rața s-a apropiat de mal și a lăsat crenguța cu măr cu tot și apoi a coborât în fundul râului.
Fata a luat crenguța și rupând fructul l-a îmbiat pe băiat:
— Mănâncă-l tot!
Ascultând de vorbele fetei, băiatul a mâncat fructul și s-a minunat de dulceața și parfumul lui. Tot corpul și l-a simțit mai ușor și toată supărarea și tristețea au dispărut ca prin farmec.
În timpul ăsta, bătrânul se odihnea pe o piatră de la marginea drumului. S-a ridicat și a plecat spre casă gândindu-se:
— De data asta prind fata în mod sigur. Poate că e chiar o zână? Dac-o prind, o să mă îmbogățesc.
N-a mai mers pe potecuță și a tăiat-o direct printre stânci și prin pădure. Ajungând acasă nu l-a găsit pe băiat și s-a făcut foc gândindu-se că acesta l-a păcălit plecând cu fata. Uitându-se în jos, a văzut capătul franjurelui și s-a înveselit pe loc. A plecat pe urma firului ce se deșirase din franjure și a străbătut astfel pădurea, a trecut peste munți și deodată a auzit râsete.
Înainte de a-l vedea, fata știa că bătrânul e pe urmele lor și se apropie. Atunci l-a apucat de mână pe băiat și amândoi s-au ascuns în spatele unei stânci. Călugărul a mers după fir până la Râul Rațelor. Dar aci nici urmă de tineri. Obosit și furios, călugărul tocmai se pregătea să-i caute prin împrejurimi când, fata a bătut din palme și din undele lacului au apărut cele două rațe de aur. Cea de-a doua rață ținea în cioc o crenguță verde de care atârna un fruct verde. Văzând călugărul rața de aur, nu l-a mai interesat nimic. Rața înota pe lângă mal în apropierea călugărului. Acesta s-a repezit s-o prindă, dar rața s-a făcut nevăzută iar pe mal a rămas crenguța cu fructul verde. Călugărul a simțit un miros aromat de fructe. Gândindu-se că acesta e un fruct vrăjit, l-a mâncat. După câțiva pași și-a simțit trupul mai ușor. În spatele stâncii, fata i-a șoptit băiatului:
— Ieși și ia-o la fugă! Călugărul te va urmări, dar să nu te temi. Să fugi mereu spre apus, până vei da cu ochii de mine.
Și s-a făcut nevăzută.
Cum a ieșit de după stâncă băiatul, călugărul a luat-o la goană după el înjurându-l:
— Nemernicule, te ajung eu, dacă nu ți-oi rupe picioarele!
Și așa a fugit călugărul după băiat munte după munte. Băiatul se cățăra pe creste de parcă ar fi avut aripi. Călugărul, care-și simțea trupul ușor, era mereu în urma lui, gata să-l ajungă. Și așa au ajuns ei la o punte foarte îngustă. Speriat, băiatul s-a oprit, dar de partea cealaltă îi făcea semne fata. Atunci, băiatul s-a gândit:
— Mai bine să alunec și să mor decât să cad viu în mâinile călugărului.
Și când a vrut să sară pe punte, a simțit că zboară pe deasupra ei, întocmai ca o rândunică. Văzând călugărul că urmașul lui sare peste punte, a sărit și el. Dar la jumătate, puntea s-a rupt cu el, deoarece mâncase fructul vrăjit necopt. A căzut în prăpastie și a murit.

În aceeași zi, tinerii, jumătate mergând, jumătate zburând au părăsit muntele Țin. În seara aceea Piatra Lunii n-a mai strălucit și din ea n-a mai ieșit luna. Fata cu care se împrietenise călugărașul era zâna din Piatra Lunii. Și de atunci nu s-au mai văzut nici rațele de aur.

repovestire de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 20, Editura Ion Creangă, București, 1977