Odinioară, pisica și râsul trăiau laolaltă, ca niște neamuri adevărate. Pisica îl învăța pe râs tot felul de lucruri. Într-o zi îi spuse:
— Oamenii au foc, am să merg să le cer, ca să ne fierbem și noi mâncarea.
Și plecă în sat, după foc. Oamenii o primiră bucuroși și o poftiră în casă. Aici simți mirosul grozav de îmbietor al orezului care fierbea în oale. Tare ar mai fi gustat din el, dar orezul nu era încă fiert. Pisica luă un lemn aprins ca să-și facă foc și plecă spre pădure. Când ajunse destul de departe de sat stinse lemnul și se întoarse iar la oameni, spunându-le că se stinsese pe drum. Dar orezul nu fiersese încă. Luă iarăși un lemn de pe foc și porni spre casă, dar pe drum îl stinse din nou. Și-a tot făcut așa până orezul s-a fiert.
Oamenii o poftiră la masă și ea se așeză bucuroasă.
„Ce gustos este! gândea pisica sorbind din fiertură. Tare buni sunt oamenii și grozav știu să gătească.” Și, uitând de foc, se întoarse în grabă acasă și-i spuse râsului:
— Oamenii sunt foarte pricepuți și primitori, hai să trăim printre ei.
Râsul nu vru să plece, ba încercă s-o oprească și pe pisică. Atunci pisica se hotărî să plece singură. Se apropie prietenoasă de râs și-i spuse:
— Hai să te învăț cum să te cațări în copac.
Râsul, bucuros, făcu așa cum l-a învățat, numai că pisica i-a arătat doar cum să urce, și nu cum să și coboare. Când a ajuns în vârful copacului, râsul nu mai știu ce să facă, iar pisica se strecură repede printre crengi, coborî și fugi la oameni.
Râsul nu mai putu coborî din copac. Foamea îi sfâșia stomacul.
Până la urmă, nemaiputând răbda, sări pe crengile subțiri, cum văzuse că a făcut pisica, dar căzu cu capul în jos și-și frânse șira spinării la ceafă.
De-atunci râsul umblă cu capul în jos, îi chiorăie întotdeauna prin burtă, poate să se cațere în copaci, dar nu știe să mai coboare.
Povești nemuritoare nr. 55, Editura Ion Creangă, București, 2000
