Demult, demult, de tot, trăia lângă o pădure un tăietor de lemne tare sărac. În fiecare zi colinda pădurea și dobora copaci, agonisindu-și traiul cu trudă.
Odată, veni la sălașul lui din codru o fată necunoscută. Avea fața albă și se ferea de soare cu o umbrelă mare. Tăietorul de lemne se uită la ea cu răsuflarea oprită. „Cum de se află pe lume asemenea frumusețe? își zise. Ehei, dacă una ca asta s-ar învoi să-mi fie nevastă…”
— Îngăduie să mă odihnesc în coliba ta, îl rugă fata.
— Cât îți poftește inima! Intră…
Începură să grăiască amândoi. Fata îl întrebă:
— N-ai vrea să mă iei de nevastă? Îmi place înfățișarea ta. Am o casă mare și frumoasă, hai la mine.
— Bine-ar fi… Eu sunt mezinul familiei și nu moștenesc nimic de la tata. Iar pământ avem o fâșie cât fruntea de pisică.
— Atunci nu mai sta pe gânduri, vino cu mine. Nu va trebui să mai ai grijă de nimic.
Tăietorul își luă cu sine tot avutul – securea și fierăstrăul – și porni în urma fetei pe cărarea care se pierdea în adâncul pădurii.
Merseră ei cât merseră, dar de la o vreme pe tăietorul de lemne îl cuprinse osteneala:
— Ei, fată frumoasă, mai e mult până la casa ta?
— Ce să-i faci, nu stau prea aproape. Casa mea se afla după muntele care se zărește în spatele munților aceia.
Tăietorul nu mai zise nimic și porni mai departe, după fată.
Trecură de-un munte, de al doilea, de al treilea și ajunseră la un lac albastru. Chiar pe malul lacului era o casă frumoasă, cu acoperișul înalt și țuguiat.
— Iată, am sosit, spuse fata. Intră și fii binevenit, stăpâne.
Tăietorul de lemne păși pragul, uitându-se în toate părțile. Odăile casei erau încăpătoare și împodobite, dar înăuntru niciun suflet de om. Cu toate acestea, ceainicul fierbea pe foc zornăindu-și capacul, iar în baie se afla gata pregătită cada de lemn cu apă fierbinte. Se scaldă el, iar când sfârși, ce să vezi, măsuța cu bucate se și ivi dinaintea lui! (1) Niciodată nu mâncase tăietorul de lemne un orez atât de alb, niciodată nu băuse un vin atât de gustos.
Se însură cu fata și trăi cu ea fericit și fără grijă. Nimic nu-i lipsea, n-avea decât să zică, că toate îi veneau de-a gata. După un timp, li se născu un fecioraș frumos. Într-o bună zi nevasta îi spuse:
— De mult nu mi-am mai văzut părinții. Vreau să mă duc la ei în ospeție, să le arăt pe nepot și să le bucur inima. Tu rămâi să păzești casa. Iată aici douăsprezece chei, de la douăsprezece cămări. Pe unsprezece poți să le deschizi și să intri în ele, dar nu cumva s-o descui pe cea de-a douăsprezecea!
Nu-i dădea întâia dată porunca aceasta. De câte ori plecase-undeva de-acasă, îl oprise cu strășnicie să pătrundă în cea de-a douăsprezecea cămară, în sfârșit, îl îmbrățișă de rămas bun, își luă copilul în spate și plecă peste munți.
Greu îi mai trecea vremea tăietorului de lemne, în singurătate… Ieși în curte și începu descuie o cămară după alta. Cea dintâi era plină până sus cu orez din soiul cel mai bun. Într-a doua se aflau butii pline cu miso (2). Într-a treia, o grămadă de zahăr, într-a patra, se înălța un munte de bumbac alb. A cincea era plină cu sare. Într-a șasea, chiar din prag, te izbeau valurile mării, iar prin apă foiau o
mulțime de pești. „Ia te uită, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aici, în inima munților, trăiesc pești de mare!” se minună tăietorul.
Ei, dar multe bunătăți se mai aflau și în celelalte cămări! Și astfel, tot mirându-se și săturându-se să privească, omul ajunse la cea de-a douăsprezecea cămară. Își aduse îndată aminte porunca aspră a soției. Dar în cele din urmă cugetă: „Doar nu e nimeni acasă, să mă vadă”. Și începu să caute cheia celei de-a douăsprezecea cămări. Una se dovedea prea mare, alta prea mică… În cele din urmă, lacătul se deschise. Tăietorul crăpă ușa cu sfială. Privi înăuntru dar nu văzu nimic, cămara era goală.
„Ce-o mai fi și asta? își zise. De ce era nevoie să stea încuiată ușa unei cămări pustii?” Dar când se uită mai bine, văzu că încăperea era despărțită în două. Drept la mijloc se afla un perete, care avea o ferestruică mică, bine oblonită. „Fie ce-o fi, am să mă uit!” își făcu el curaj. Deschise ochețul, iar când privi, ce-i fu dat să vadă?
În fundul cămării se întindea o livadă de pruni înfloriți. Afară era toamnă târzie, iar acolo poposise primăvara. Copăceii arătau întocmai ca niște nouri rozalii. De pe o creangă pe alta zburau o mulțime de privighetori, scoțând triluri măiestre.
Tăietorul de lemne asculta fermecat… Dar deodată, privighetorile amuțiră. Apoi, ca și când s-ar fi speriat de ceva, se ridicară în zbor și întreg stolul pieri. Iar prunii se ofiliră pe dată, scuturându-și florile. În cămară pătrunsese frigul toamnei. Iarba îngălbeni, pomii uscați începură să foșnească trist…
Tăietorul de lemne se sperie și fugind afară, zăvorî iute ușa cămării. Ridică ochii și o văzu pe tânăra-i soție, care venea pe cărare plângând amarnic.
— Ce-ai făcut, nesăbuitule? se tângui ea. O, cât te-am rugat să nu deschizi cămara aceea! Dar acum totul s-a sfârșit. Află că eu nu sunt făptură omenească, ci privighetoare. Într-o primăvară am cântat pe ramura copacului de lângă sălașul tău și mi-ai căzut drag… Dacă nu deschideai această ușă, ai fi trăit alături de mine în veac, fără a cunoaște truda, nici bătrânețea sau boala. Dar tu n-ai vrut să-mi asculți povața. Va trebui să ne despărțim pentru totdeauna, căci în cămara aceea venea ades zeul munților, să asculte glasul privighetorilor, iar tu l-ai mâniat strașnic. Rămâi cu bine!
Cât ai clipi, soția se prefăcu într-o privighetoare, își puse copilul călare pe săgeata cozii și, piuind jalnic, se mistui în depărtări.
Tăietorul de lemne se trezi parcă dintr-un somn adânc. Stătea chiar lângă bordeiul lui, iar în mâini ținea fierăstrăul și securea.
1 La japonezi este obiceiul ca oaspetele să fie servit, imediat ce sosește de pe drum, cu un ceai fierbinte și să i se pregătească baia; apoi va servi masa și se va odihni.
2 Miso – un fel de pastă pregătită dintr-un amestec de orez, și fasole, mazăre sau soia. Misosiru = supă de miso.
