Odinioară, pe muntele sfânt Haku, numit și „muntele alb” (datorită zăpezilor veșnice), trăia un călugăr bătrân, vestit pentru credința și harul de a vindeca oamenii și, deopotrivă, animalele.
În tinerețe, călugărul a avut o viață zbuciumată, fiind samurai la curtea unui Shogun. În timpul unei bătălii, a fost grav rănit și numai priceperea și îngrijirea călugărilor, de la templul din vârful muntelui, i-au salvat viața. După însănătoșire, el a hotărât să devină călugăr și, din acea zi n-a mai părăsit templul. Zilnic, după rugăciune, îi plăcea să cutreiere muntele de care se îndrăgostise. Aerul curat, cedrii falnici, potecile căptușite cu flori, animăluțele și ierburile de leac îl făceau fericit. La anumite date calendaristice, dar și în funcție de fazele lunii, aduna ierburile tămăduitoare care nu mai aveau secrete pentru el. Alteori, culegea ciuperci pe care le înșira pe funii din bambus, apoi le punea la uscat. Dintre ele, unele erau folosite la bucătărie pentru hrană, iar altele erau pisate și întrebuințate ca leacuri. Câțiva tineri călugări își făceau ucenicia pe lângă bătrân. Tot ei îl ajutau la pregătirea plantelor de leac, pe care le depozitau într-un loc special.
Într-o zi, la vreme de seară, a poposit la templu, un negustor cu suita lui care a cerut adăpost pentru o noapte. A doua zi, drept răsplată, acesta i-a oferit în dar un ceainic, un obiect de preț, lucrat cu finețe și migală de meșteri iscusiți. Ceainicul reprezenta un tanuki (*). Și, cum călugărul aprecia „arta ceaiului” (**) și ceaiul în sine, căruia îi spunea „prețioasa rouă lichidă”, a primit darul cu mare bucurie.
În ziua următoare, după rugăciune, călugărul s-a retras în chilia sa, unde i-a invitat și pe ucenici. În cameră se afla o masă joasă din lemn, pe care erau așezate frunzele pentru ceai, cupele, inclusiv ceainicul. Un vas metalic era încastrat în tăblia mesei. Călugărul a turnat jar în vas, l-a acoperit cu un grătar, iar deasupra a așezat ceainicul. Nici n-a apucat bine a se încălzi apa, că dinspre ceainic s-au auzit țipete… Călugărul și ucenicii au rămas încremeniți de ceea ce vedeau și auzeau:
— Ajutor! Ajutor! Omule, ia-mă de pe foc!
Bătrânul s-a repezit, a apucat toarta ceainicului și l-a dat deoparte. În chiar clipa aceea, sub ochii măriți de spaimă ai celor prezenți, ceainicul a prins viață și un tanuki poznaș a început să alerge prin cameră. Când a văzut ceea ce se întâmplă, călugărul a considerat că ceainicul este blestemat și l-a dăruit unui om sărac.
Odată ajuns acasă, Yuta, că așa îl chema pe om, a așezat ceainicul pe plită ca să-și facă un ceai.
Și… ce credeți? La fel ca și la templu, s-a produs aceeași transformare. Tanuki a prins viață și a început a țopăi. Bietul om era să leșine, dar și-a revenit când l-a auzit vorbind:
— Yuta, ești un om cumsecade și eu o să te ajut să devii bogat, dar trebuie să-mi promiți că nu mă vei mai pune niciodată la foc. Promiți?
— Promit, nu te pot refuza.
— Îți mulțumesc, omule bun! Mai am încă o dorință.
— Spune, am să ți-o îndeplinesc.
— În fiecare noapte, va trebui să mă hrănești cu prăjiturele gustoase din orez.
— Cu dragă inimă.
De atunci, Yuta mergea în piață, unde tanuki dădea spectacole. El cânta, dansa, făcea tumbe și sărituri spre amuzamentul celor de față. Oamenii erau bucuroși, răsplătindu-l cu dărnicie.
La câteva luni de la întâmplare, într-o noapte, Yuta i-a spus prietenului său:
— Tanuki, am câștigat destui bani, încât să-mi ajungă până la sfârșitul zilelor mele. E rândul meu să te ajut. Vrei să te reîntorci la templu?
— Mi-aș dori foarte mult, dar numai dacă nu voi mai fi pus pe foc.
— Îți făgăduiesc a nu te lăsa acolo, decât în cazul în care te vor feri de foc și-ți vor oferi prăjiturelele preferate.
În ziua următoare, Yuta a așezat ceainicul într-un sipet din lemn de trandafir, căptușit cu mătase, și a plecat pe munte. La templu a fost întâmpinat cu multă căldură de bătrânul călugăr. Acesta i-a oferit un ceai, și în timp ce savurau „licoarea magică”, omul i-a împărtășit secretul ceainicului și felul cum tanuki l-a ajutat să se îmbogățească. A mai spus că înapoiază ceainicul pentru care mulțumește. După cum făgăduise, a cerut că acestuia să i se ofere prăjituri din orez și să fie ferit de foc. El a mai adăugat că ceainicul este unul magic și nu unul blestemat. Auzind toate acestea, omul sfânt a spus oftând:
— Tanuki, îmi pare foarte rău că te-am pus pe foc și am spus că ești blestemat. Dacă aș fi știut că ești un ceainic special, n-aș fi făcut-o. Te rog, iartă-mă!
Ceainicul fermecat, tanuki, a fost așezat în altar, pentru a se odihni. Alături, i-au pus prăjiturile de orez, preferate. Chiar și azi, cine ajunge la templul de pe vârful muntelui alb, îl mai găsește încă acolo…
* Câinele japonez enot (Nyctereutes procyonoides viverrinus), de asemenea, cunoscut sub numele de tanuki n japoneză, este o subspecie din Asia a câinelui enot.
** cha-no-yu.
