O vecină mai îndrăzneață îi făcea ochi dulci unui bărbat însurat, căutând să-l prindă în mreje. Începu să calce mai des pragul vecinei. „Nevastă-mea nici nu poate sta alături de dânsa, își spunea omul. E atât de pocită și de soioasă, încât nici nu-ți vine să te uiți la ea.”
Nevasta omului era însă o femeie tare harnică. Muncea din zori și până noaptea târziu, nepieptănată, nesulemenită, îmbrăcată în straie vechi și ponosite. Nu se uita niciodată în oglindă că treburile nu-i dădeau răgaz.
Într-o bună zi, bărbatul îi spuse:
— Mi s-a făcut silă de tine. De azi înainte nu vreau să te mai văd. Pleacă din casa mea.
Ce era să facă sărmana femeie? Începu să se pregătească de plecare, își strânse lucrușoarele într-o boccea, își puse rochia ei cea bună, pe care n-o mai îmbrăcase demult, se pieptănă cu grijă, își încondeie ochii și buzele, astfel încât acum arăta mult mai frumoasă decât vecina cea sprințară.
Bărbatul se uită lung la ea, cuprins de uimire.
Când fu gata de drum, femeia își luă rămas bun după datină, făcându-i bărbatului o plecăciune:
— Rămâi sănătos, îți mulțumesc din toată inima că mi-ai purtat de grijă atâta timp. Iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva.
Se îndreptă sfioasă spre ușa bucătăriei, dar bărbatul îi tăie calea:
— Ce, ți-ai pierdut mințile? Să nu cutezi să treci prin bucătăria mea! Ia-o prin altă parte.
Nevasta dădu să iasă prin odaia de oaspeți.
— Unde te bagi? sări omul. Nu ești oaspete, să intri acolo. Ce, ai uitat rânduiala?
Voi nevasta să treacă prin odaia de dormit.
— Prin odaia mea de dormit nu-ți dau voie, o împiedică iarăși bărbatul.
Femeia se opri în loc, nedumerită:
— Pe-aici nu se poate, pe-acolo nu e voie… Atunci învață-mă tu pe unde să ies.
— Dacă nu știi pe unde să ieși, atunci fă bine și rămâi acasă, nepriceputo.
De-atunci bărbatul n-a mai tânjit după frumusețea vecinei.