Trăia odată un bogătaș în cămările căruia se adunaseră avuții fără seamăn. Jur împrejurul lui lanurile de orez se întindeau până departe, la poalele munților. Bogătașul putea să-și îngăduie tot ce-i poftea inima.
Pe moșia lui trăia un țăran mai sărac decât un cerșetor. Din hornul colibei lui aproape niciodată nu se vedea ieșind fumul. Din zori până seara țăranul lucra împreună cu nevasta lui ogorul stăpânului, dar tot nu izbutea să scape de sărăcie.
Dar ceea ce îl întrista mai mult era că, deși trecuseră amândoi de jumătatea vieții, nu avuseseră parte de copii. Se întorcea țăranul cu nevasta lui în bordeiul pustiu și oftau amândoi:
— Ehei, dacă ni s-ar naște un copil, fie cât de mic, măcar cât o broscuță, măcar cât un melc, cât un melcușor…
Într-o zi, nevasta țăranului se duse să plivească buruienile din câmpul de orez. Cum stătea ea astfel cu picioarele în apă, plivind buruienile, se rugă din adâncul sufletului:
— Rogu-te, zeu al apelor de pe lanurile de orez, dăruiește-mi un copil, măcar cât melcușorul ăla de colo…
Deodată simți o durere puternică în pântece. Parcă ar fi înjunghiat-o cineva cu cuțitul. Răbdă ea cât rabdă, însă durerea se făcea tot mai amarnică. Se întoarse acasă.
Țăranul se sperie, încercă toate leacurile pe care le cunoștea el, dar nu ajutară la nimic. Ar fi chemat un vraci, dar n-aveau nicio lețcaie în casă. Ce era să facă? Omul își pierdu capul. Din fericire, se nimerise să aibă drept vecină o moașă. Moașa veni, văzu bolnava și a zis:
— Păi nu vezi că e gata să nască?
Cei doi se bucurară nespus. Aprinseră iute focul în fața tokonomei și începură să-l roage pe zeul apelor ca odrasla lor să vină cu bine pe lume. În scurt timp, soția născu feciorașul dorit: un melcușor cât unghia…
Țăranul se întristă mai întâi, dar apoi își zise:
— Copilul a venit pe lume în urma rugăminților noastre către zeul apelor. Mare, mic, e feciorașul nostru drag!
Umplură cu apă o ceașcă, puseră melcul înăuntru și așezară ceașca pe tokonoma.
Trecură astfel douăzeci de ani.
Feciorașul-melc nu crescuse deloc și nu rostise măcar o vorbă. Dar de mâncat, mânca la fel de mult ca un om în toată firea.
Într-o zi, țăranul trebuia să-i ducă stăpânului dijma cuvenită. Puse, așadar, sacii grei de orez pe spinarea cailor și oftă cu amărăciune:
— Ce-i drept, zeul apelor ne-a ascultat rugăciunea și ne-a trimis feciorașul râvnit. O, cât ne-am mai bucurat! Numai că feciorașul ăsta e un biet melc. Ce folos avem de la un asemenea copil? Toată viața am muncit din greu, fără să-mi cruț puterile, iar acum, la bătrânețe, sunt nevoit să agonisesc tot de unul singur hrana familiei…
Deodată, de undeva se auzi un glas:
— Nu te întrista, tăicuță, astăzi mă voi duce eu în locul tău la stăpân cu sacii de orez.
Țăranul se uită împrejur, dar nu văzu pe nimeni, întrebă mirat și speriat:
— Cine vorbește cu mine?
— Eu sunt, tăicuță! M-ai hrănit atâta vreme și iaca, a venit sorocul să-ți mai port și e grijă, să ies și eu în lume. Astăzi voi duce eu în locul tău dijma stăpânului.
— Prea bine. Dar cum ai să mâi tu caii, fiule?
— Nu te îngriji de asta, tăicuță. Tu așează-mă sus, pe sacii cu orez, și ai să vezi. Calu-n frunte va merge ascultător, după îndemnul meu, iar pe urmele lui vor merge și ceilalți doi răspunse feciorașul-melc.
Tare se mai minună bătrânul! Vreme de douăzeci de ani fiul lui nu scosese nicio vorbă, iar acum grăia limpede și răspicat, ba, colac peste pupăză, voia să se ducă singur cu dijma la stăpân.
„Hm, își zise țăranul în sine. Cel care-mi vorbește e doar feciorul meu, trimis de zeul apelor. Dacă m-aș împotrivi, aș săvârși un păcat.”
Încarcă el sacii cu orez pe samarele celor trei cai, apoi luă ceașca de pe tokonoma, în care trăia feciorașul-melc. Și o așeză cu grijă pe spinarea unuia dintre cai, între sacii cu orez.
Feciorașul strigă:
— Rămas bun, tată și mamă!
Apoi începu să mâne caii cu strășnicie, de parcă toată viața lui numai asta făcuse:
— Hii! Hii! Haide, căluților, zoriți la drum!
Caii porniră ageri la drum, iar feciorașul-melc îi îndemna întruna, cât îl ținea gura. Țăranul se despărți de fecior cu inima strânsă și neliniștită. Rămase multă vreme în poartă, uitându-se urma lui.
Feciorașul-melc își vedea liniștit de drum. De cum ajungea la câte-un pod sau la câte-un stăvilar, striga din răsputeri, de parcă ar fi fost un surugiu de poștă:
— Hii! Hiii!
Apoi începu să cânte vesel vechiul cântec al surugiilor. Glasul îi era limpede și înalt.
Caii mergeau în pas cu cântecul, sunându-și clopoțeii.
Drumeții care-i ieșeau în cale și țăranii care se nimeriseră să lucreze pe câmp se minuna grozav auzind un glas atât de frumos și de limpede, dar fără să vadă pe nimeni. „Ăștia sunt caii moșului, își ziceau. Mârțoagele astea nu-și au pereche de prăpădite ce sunt. Dar cine le mână oare, cine cântă atât de frumos? Multe minuni mai sunt pe lume!”
Tatăl se uită după fecioraș până nu-l mai văzu, apoi fugi în casă. Se închină la tokonoma cu nevasta, rugându-se fierbinte:
— Ascultă-ne, zeu al apelor de pe câmpurile de orez! Până astăzi nici n-am știut ce fecior minunat ne-ai trimis și nu l-am prețuit cum se cuvenea. Ne rugăm din toată inima să-l ocrotești în drumurile lui.
Iar feciorașul-melc își vedea de drum, mânând caii cu hărnicie.
În curând ajunse la poarta bogătașului. Slugile îi ieșiră înainte, deschizând poarta. Dar o deschiseră, mai să nu-și creadă ochilor: gloabele stăteau cu samarele în spinare, dar pe lângă ele nu se afla nimeni. Deodată, din spinarea unui cal răsună un glas de parcă ar fi vorbit chiar sacul cu orez:
— Hei, slujitorilor! Am adus dijma cuvenită stăpânului. Ajutați- mă să dau jos sacii de pe cai.
— Dar cine vorbește acolo? Că noi nu vedem pe nimeni!
Se uitară ei cu luare-aminte și între saci zăriră un melcușor. Acesta le grăi cu glas o menesc:
— După cum vedeți, nu-s prea voinic și nu pot să dau sacii jos. Faceți voi treaba asta. Iar pe mine puneți-mă ușurel pe cerdac. Dar băgați de seamă să nu mă scăpați ori să nu mă striviți!
Slugile se speriară și-l strigară pe bogătaș:
— Stăpâne, ieși degrabă să vezi minunea! Un melcușor care vorbește cu glas omenesc! Ți-a adus dijma…
La strigătele lor ieși însuși boierul. Se încredință îndată că nu mințeau. După el, ieșiră și alții, minunându-se care mai de care.
La porunca melcușorului, slugile dădură sacii jos de pe cai, îi hrăniră, îi adăpară, apoi puseră orezul în hambar. Pe melc îl poftiră în casă cu mare cinste și-i puseră dinainte felurite bucate, pe o măsuță 1 . Feciorașul-melc se urcă îndată pe marginea măsuței. Nimeni nu-l vedea cum mânca. Bețișoarele 2 rămaseră nemișcate toată vremea, dar castroanele se goliră cât ai clipi. Se uitară: niciun bob de orez! Strachina cu ciorbă era și ea goală. Dispăruse și peștele!
În cele din urmă, feciorașul-melc spuse:
— Mulțumesc din inimă, cinstite gazde, pentru bucatele gustoase. Acum, tare-aș mai bea un ceai!
Bogătașul auzise el mai de mult că țăranul și nevasta lui au un fecioraș-melc, dăruit de zeul apelor. Dar oamenii spuneau că de când a venit pe lume, melcușorul n-a scos o vorbă și nu-i bun de nicio treabă: zace în ceașca lui cu apă de pe tokonoma. Dar se vede că nu er a tocmai așa. Iată, feciorașul-melc venise la ei în ospeție, grăia cu glas omenesc, ba încă se pricepea să și lucreze.
„În casa mea ar trebui să fie locul unei asemenea comori! gândi bogătașul. Cum aș face să-l aduc aici la mine, pentru totdeauna?”
Apoi spuse cu voce blândă, mieroasă:
— Preacinstite melc, familiile noastre se cunosc de mult și au fost prietene totdeauna. Eu cred că n-ar strica să devenim neamuri. Am două fete. La-o de nevastă pe c ea care-ți va plăcea mai mult!
Auzind aceasta, feciorașul-melc întrebă plin de bucurie:
— Vorbești serios, stăpâne, sau vrei doar să glumești cu mine?
— Vorbesc serios. Dacă vrei, chiar și-acum ți-o dau de soție pe una dintre fiicele mele, își întări bogătașul vorbele.
În vremea aceasta, tatăl și mama melcușorului nu-și mai aflau locul de atâta îngrijorare.
— Mult mai întârzie feciorașul nostru! Nu i s-o fi întâmplat oare ceva rău? N-o fi pățit ce pe drum?
Deodată, la poartă se auziră clopoțeii cailor.
Feciorașul-melc se întorsese acasă vesel nevoie-mare. Pe una dintre mârțoage călărea el, iar pe celelalte două le mâna cu voioșie. Mama așternu masa cu grabă mare. În timpul cinei, feciorașul începu să le povestească:
— Stăpânul îmi dă de nevastă pe una dintre fetele lui…
Părinții strigară:
— Una ca asta nu-i cu putință!
Dar pe urmă chibzuiră că feciorul lor nu-i un fitecine. E un flăcău năzdrăvan! Cu un astfel de fecior totul se poate.
— Prea bine, spuseră, o să trimitem o pețitoare la casa stăpânului. Atunci vom afla dacă a vorbit serios.
O trimiseră ca pețitoare chiar pe mătușa feciorașului-melc. Bogătașul era hotărât să-și țină promisiunea. Le chemă la el pe amândouă fetele și le întrebă:
— Care dintre voi vrea să-l ia de bărbat pe feciorașul-melc?
Cea mai mare bătu furioasă din picior:
— Nu cumva mă crezi smintită? Sunt oare cea mai prăpădită fată din lume, să iau de bărbat o lighioană scârboasă? O jivină de apă? Să știu de bine că mor și nu-l iau!
Cea mică glăsui însă blajină și voioasă:
— Nu te întrista, tăicuță. Dacă ai apucat să făgăduiești că-i vei da melcului drept soață una dintre noi, primesc să fiu eu aceea.
Și așa rămase. Pețitoarea se întoarse la țăran cu vestea cea bună.
Curând, slugile aduseră averea nurorii, încărcată pe șapte cai. Pe șapte tărgi aduseră o mulțime de sipete și lucruri de prin casă. Cum în sărmanul bordei nu era loc pentru atâtea bogății, tatăl fetei trebui să zidească o cămară unde puseră zestrea.
În casa țăranului nu se aflau decât pereții goi. Nu avură nici măcar pe cine să cheme la nuntă. Pe mireasă o întâmpinară socrul cu soacra și mătușa pețitoare. Iar drept oaspeți veni doar o vecină bătrână.
Părinții se încredințară că au dobândit o noră frumoasă și iubitoare.
Mult se mai bucurară de norocul care dăduse peste feciorașul melc. Nora începu să-i slujească pe bătrâni ca o fiică devotată.
Dădea ajutor și în gospodărie și la câmp, astfel că de-atunci încolo bătrânii începură s-o ducă mai bine.
După obicei, la scurtă vreme după nuntă, tânăra nevastă trebui să meargă în ospeție la templu. Aleseră pentru asta cea de-a opta zi a lunii Iepurelui 3, când se sărbătorea ziua lui Buda vindecătorul, ocrotitorul acelui sat. Florile de vișin abia se iviseră pe ram, când ia la că sosi și ziua hotărâtă.
Dorind să se bucure din plin de sărbătoare, tânăra nevastă se scoase din ladă cel mai de preț chimonou 4 – și se făcu atât de frumoasă, încât nicio zână nu s putea asemui cu ea. Sfârșind găteala, îi spuse bărbatului-melc:
— Vino și tu cu mine, căci vreau să împărțim toate bucuriile!
— Bine, o să vin. Astăzi e o zi frumoasă. Toată iarna am stat pe-acasă, așa încât o să-mi plăcere să mai văd lumea, să mă mai dezmorțesc oleacă.
Tânăra nevastă vârî grijulie melcul după obi-ul 5 ei de sărbătoare și porni la drum. Tot m ea așa, vorbea întruna cu bărbatul, iar cei cu care se întâlnea pe drum se uitau lung la ea:
— O fată atât de frumoasă și ia te uită cum mai vorbește și mai râde singură! Pesemne că și-a pierdut mințile, sărmana.
Tânăra ajunse la porțile sfinte ale templului lui Buda vindecătorul. Atunci melcul îi spuse:
— Dincolo de aceste porți nu-mi este îngăduit să trec. Tu intră în templu, iar eu te voi aștepta aici, la marginea lanului de orez.
— Fie cum spui, însă fii cu luare-aminte să nu te înhațe vreun corb. Eu mă voi întoarce repede, spuse tânăra soție și porni să urce dealul către pagodă.
Se închină ea acolo, apoi se grăbi să se întoarcă. Dar când colo, ia-l pe bărbățelul-melc de nu-i! Speriată, tânăra nevastă începu să-l caute încolo și-ncoace, dar nu-l află nicăieri.
„Nu l-a înșfăcat vreun corb flămând? Nu cumva i-o fi spart căsuța cu ciocul lui puternic? se-ntrebă ea neliniștită. Sau poate că a căzut în apa câmpului cu orez… Acolo sunt melci câtă frunză și iarbă! Cum o să-l mai găsesc oare?”
Intră în apă până la genunchi și începu să scoată unul după altul melcii care mișunau pe-acolo și privea cu băgare de seamă, dar nici unul dintre ei nu era bărbățelul cel drag. Arunca unul și scotea altul. Căuta întruna, cântând cu mâhnire:
„Melc, melc, melcușor,
Bărbăţelul meu iubit,
Mi te caut fără spor,
Spune-mi unde ai pierit?
Poate corbul cel fl ămând
Te-a găsit, te-a înșfăcat
Și cu pliscul scociorând,
Casa mică ţi-a crăpat…”
Fața îi era stropită de noroi, mânecile și poalele chimonoului i se udaseră de tot, dar ea căuta întruna prin apă.
Curând se lăsă noaptea. Oamenii se întorceau pe la casele lor. Se uitau cu tristețe la tânăra femeie, căinând-o din adâncul inimii:
— Mare nenorocire! O făptură atât de frumoasă și cu mințile rătăcite…
Soția căută multă vreme, dar zadarnic. „Acum se gândi ea, totul s-a sfârșit! Dragul meu melcușor nu mai e în viață. Ce-mi rămâne de făcut? Am să mă arunc în bulboana cea mai adâncă și o să mă omor.” În timp ce se pregătea să se arunce în apă, cineva îi strigă:
— Oprește-te! Ce vrei să faci? Se uită soția și văzu înaintea ei un flăcău frumos, cu o pălărie largă, trasă pe ochi. La buze avea un fluier. Tânăra îi povesti tot ce i se întâmplase.
— Vreau să-mi pun capăt zilelor, spuse ea plângând. La ce bun să mai trăiesc, dacă l-am pierdut pe scumpul meu soțior melcușor?
— Dacă-i așa, răspunse tânărul, n-ai de ce să fii întristată. Eu sunt cel pe care-l cauți! Mai întâi, soția nu voi să-i dea crezare.
— Nu-i de mirare că nu mă recunoști, spuse flăcăul. Zeul apelor din lanul de orez m-a dăruit părinților mei în chip de melc. Astăzi însă, datorită credinței și iubirii tale, am devenit ființă omenească.
Tinerii porniră spre casă. Bărbatul își sorbea din ochi nevasta. Iar ei îi mersese la inimă flăcăul cel frumos!
Bătrânii se bucurară nespus. Niciun basm, nicio poveste din vechime nu pomenea despre vreo fericire atât de mare…
Feciorașul-melc le arătă totdeauna părinților o grijă iubitoare și o cinstire aleasă, iar e mătușa pețitoare o dădu de nevastă unui văduv dintr-o familie înstărită. N-o uită nici pe vecina bătrână, care fusese poftită la nuntă. Pe toți îi dărui cu câte ceva, tuturor le împărți câte ceva.
1 În Japonia, mâncarea este servită uneori pe măsuțe joase, denumite O-zen. Aceste măsuțe se așază în fața fiecărui oaspete.
2 Japonezii servesc toate felurile de mâncare cu două bețișoare, numite hași – hashi (inclusiv supa: ei sorb partea lichidă, iar bucățile de carne sau de zarzavat „pescuiesc” cu aceste bețișoare); servirea mesei cu aceste bețigașe presupune o anumită dexteritate, ușor de obținut cu timpul.
3 Luna iepurelui – a patra lună din an – corespunde aproximativ lunii mai.
4 Chimono – denumire generică pentru îmbrăcăminte (în limba japoneză: kiru= a îmbrăca; ono = lucru). Această îmbrăcăminte tradițională japoneză – costum național – este purtată atât la țară, bineînțeles, cât și la oraș.
5 Obi – una din piesele de bază ale îmbrăcămintei japoneze un fel de cingătoare care se înfășoară în jurul mijlocului, peste chimono.
