A fost odată, demult de tot, un om tare hain la suflet. Avea pământuri întinse, case și alte atâtea bogății, dar sufletul lui era negru ca păcura. Cu toți supușii lui era neîndurător și nimeni nu-l iubea. I se dusese vestea de sufletul său rău, rău, până în împărăția diavolului. Și, din curiozitate, un drăcușor se furișă, într-o bună zi, în casa acelui om rău, vrând să se convingă dacă așa. Era sau ba. A stat la pândă drăcușorul și, când îl văzu că iese din casă și se pregătește să plece cu caleașca în satul vecin, o zbughi iute înaintea lui, ca să-i iasă în cale. Luând chip și asemănare de om, după câțiva zeci de metri, iată că-l rugă diavolul cel șiret:
— Te rog să mă iei și pe mine în caleașca dumitale!
Dar hainul îl recunoscu după cornițe, deși îi erau ascunse de un păr negru, stufos. Nu luase niciodată suflet de om în trăsura lui, dar pe un diavol s-a temut să-l respingă.
— Poftim de te urcă, îi răspunse și-i dădu o mână să urce.
După câtva timp se întâlniră cu o mamă care-și bătea băiatul, fiindcă nu-i dăduse ascultare și, supărată cum era, iat-o spunând cât o ținea gura:
— Să te ia dracu’, năzdrăvane, căci numai supărări îmi faci!
De cum o auzi ce spune, despotul hain îi șopti diavolului:
— Mi se pare că mama aceea ți-a dăruit pe propriul ei fiu, de ce nu te grăbești să i-l iei?
— A spus-o în glumă! Nici nu mă gândesc! îi răspunse diavolul.
Mai departe, iată un bătrân cu o mârțoagă:
— Fir-ai al dracului de cal jigărit! Abia te mai târăști! înjură amărât bătrânul.
— Nici pe calul ăsta nu-l iei? Nu l-ai auzit pe bătrân c-ar fi bucuros să scape de el? îl stârni din nou omul hain.
— Nu-i adevărat. Știu eu cât ține de mult la calul lui, dar l-a supărat acum, ar fi însă mai necăjit dacă ar rămâne fără el.
Mai departe iată o femeie că se oprește în fața trăsurii și strigă:
— Lua-te-ar dracu’ de om hain! Din cauza ta nu mai avem de nici unele! Zgârcenia și răutatea ta ne-au distrus!
Omul cel rău amuți. Dar diavolul se uită crunt la el și se răsti:
— De-astă dată nu mă-nșel, sunt sigur că această femeie a fost sinceră în ce-a spus și n-a glumit deloc.
Fără a-i da răgaz de dezvinovățire, din ce auzise și ce văzuse, diavolul a fost sigur că îi fusese dăruit cu adevărat și că face bine să-l ducă la el în iad, ca să-l răsplătească.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 108- 110]
