Cu foarte mulți ani în urmă, undeva în Japonia, trăiau fericiți doi bătrâni. Atâta doar că nu aveau copii. Într-o zi s-au dus la un altar și s-au rugat cu lacrimi în ochi:
— O, doamne, îndură-te de noi și ne binecuvântează cu un copil, chiar de-ar fi cât un degețel!
Curând după aceea, femeia aduse pe lume un prunc de toată frumusețea. Atâta doar că băiețelul era tare mic, mai mic chiar decât degetul unui om. Dar și așa, cei doi soți l-au crescut cu drag și țineau la el ca la ochii din cap. Cu fiecare zi copilul devenea tot mai înțelept și mai bun. Numai că rămânea tot mic de stat. Toți oamenii din împrejurimi l-au îndrăgit și-i spuneau Issun-boshi, învățăcelul.
Într-o bună zi, Issun-boshi se hotărî să plece la Kyoto, capitala imperială, cu speranța să obțină acolo o slujbă înaltă. Drept care spuse părinților lui:
— Tată și mamă, mă bate gândul să plec în cetatea de scaun, să văd și să învăț cât mai mult, pentru a putea ajunge și eu cineva. Aș putea să vă părăsesc pentru o vreme?
Deși îngrijorați de soarta copilului, părinții îi dădură cu dragă inimă încuviințarea, întrucât aveau mare încredere în înțelepciunea fiului lor. Dintr-un ac de cusut îi făcură o sabie micuță-micuță și i-o puseră într-o teacă meșterită dintr-un pai, prinsă de cingătoare. Îi mai dădură un castronaș și un bețișor pentru mâncat orez.
Issun-boshi porni de îndată la drum. Prin apropiere curgea un râu ce ducea chiar în cetatea de scaun. Transformând castronașul în barcă și bețișorul în vâslă, el călători zile întregi pe apă până ajunse la orașul cel mare. Începu să se plimbe de colo până colo, până se pomeni în fața unui palat mare și frumos, în care locuia unul din cei mai puternici dregători. Issun-boshi se opri în fața porții și strigă:
— Oameni buni! Hei, oameni buni!
Un slujitor veni în grabă, privi jur-împrejur și, cum nu văzu pe nimeni, se pregătea să se întoarcă, când vocea răsună din nou:
— Oameni buni! Hei, oameni buni!
Glasul părea să vină dintr-o pereche de saboți înalți, aflați chiar în fața porții. Servitorul îl ridică cu grijă și mare-i fu mirarea când îl zări pe Issun-boshi.
— Mă numesc Issun-boshi și am venit în cetatea de scaun să învăț. Îngăduiți-mi să intru în alaiul marelui dregător, se rugă el.
Întrucât acest pitic atât de mic și de ciudat îi stârni mirarea, slujitorul îl luă frumușel cu două degete și-l duse în fața dregătorului. Când fu așezat în palma acestuia, Issun-boshi făcu o plecăciune tare frumoasă. Acest lucru plăcu atât de mult dregătorului și oamenilor lui, încât se hotărî să-l ia pe pitic în slujba sa și-i încuviință să locuiască la palat.
Cu toate că era atât de mic, Issun-boshi era foarte înțelept și reușea să îndeplinească cu mare iscusință poruncile primite. Devenea, cu fiecare zi, tot mai atrăgător. În curând câștigă inimile tuturor celor din palatul dregătorului. Dar, mai ales, inima fetei acestuia, care îl îndrăgise atât de mult, încât nu se mai despărțea de el în ruptul capului.
Într-o zi, fiica dregătorului se duse la Kiyomizu, însoțită de Issun-boshi, spre a se ruga la templul zeiței îndurării. Când se întorceau acasă, doi zmei ieșiți la drumul mare săriră înaintea lor, cu gândul s-o răpească pe fată. Issun-boshi, până atunci ascuns într-una din mânecile fetei, sări jos ca fulgerul, își scoase sabia făcută dintr-un ac și strigă la zmei:
— Hei! Știți voi cu cine aveți de-a face? Cu Issun-boshi, paznicul fiicei dregătorului!
Asta nu-l împiedică pe unul dintre zmei să-l înghită cât ai clipi din ochi. Dar Issun-boshi era atât de mic, încât se mișca în voie în pântecul zmeului. Își scoase acul ce-i slujea drept sabie și începu să împungă în dreapta și-n stânga în burta zmeului. Înnebunit de durere, zmeul își eliberă numaidecât prizonierul. Cum îl văzu din
nou afară, celălalt zmeu se năpusti asupra lui, hotărât să-l strivească dintr-o singură lovitură. Numai că Issun-boshi sări cu îndemânare pe sprânceana zmeului și-i înfipse sabia în ochi. Orbit, înnebunit de durere, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji, zmeul o luă la sănătoasa, urmat de tovarășul său.
Când se pregătea s-o ducă acasă pe fata dregătorului, care rămăsese plângând la marginea drumului, Issun-boshi găsi un ciocănel de lemn, uitat de zmei. Era comoara cea mai de preț a acestora, numită „Uchide-no-kozuchi”, adică ciocanul norocului. Dacă vroiai să obții ceva de la el, orice, n-aveai decât să-l învârți. Așa de mare fusese spaima zmeilor când au luat-o la sănătoasa, încât își uitaseră până și comoara lor fermecată. Issun-boshi luă ciocanul și-l arătă fetei.
— Dragă Issun-boshi, zise ea, acesta este ciocanul norocului și cu ajutorul lui poți obține tot ce dorești: bani, orez sau orice altceva!
— N-am nevoie nici de bani, nici de orez. Tot ce vreau e să cresc mare!
Fata învârti atunci ciocanul prin aer și porunci:
— Ciocan fermecat, ajută-l pe Issun-boshi să crească mare!
Ca prin farmec, Issun-boshi începu să se înalțe și să se înalțe, până deveni un tânăr samurai fără seamăn de chipeș. Nu mult timp după aceea, Issun-boshi, acum un viteaz în toată puterea cuvântului, o luă pe fata dregătorului de soție. Tinerii însurăței plecară la casa părintească și trăiră fericiți împreună cu părinții băiatului.
Repovestită de Sanda Mendel și George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 18, 1975 [p. 145- 149]
