Într-o pădure îndepărtată, la margine de sat, trăia odată, de mult, tare de mult, un om și femeia lui.
Drept adăpost nu aveau decât o colibă sărăcăcioasă, făcută din crengi de arbori lipite cu lut. Drept mâncare, rădăcini de copac, buruieni și câte un vânat care le mai cădea și lor în cale.
Totuși oamenii erau mulțumiți cu ce aveau și nu râvneau la altceva. Erau sănătoși, erau voioși, munceau cu drag și nu le mai trebuia nimic.
El, ca pădurar, era mai toată ziua plecat după munca lui, iar femeia sa rămânea la colibă să deretice, să facă mâncare și să mai cârpească vreo cămașă.
Și uite așa, pe nesimțite, trecu multă vreme și amândoi încărcară mereu o mulțime de ani în spinarea lor, până ce trebuia să se încovoaie bine ca să-i poată purta în cârcă pe toți.
Cu toată bătrânețea, moșneagul își lua în fiecare dimineață securea, spunea babei „la revedere” și o pornea cu pas domol să mai robotească prin pădure.
Baba rămânea acasă cu gospodăritul, tot vrednică și veselă ca altădată.
Într-o zi, cum forfotea moșneagul prin pădure, iată că zări un animal ciudat, așa ca o căpriță albă. Animalul sări de două ori, pe urmă se opri, întoarse capul spre unchiaș și îl privi ca și când l-ar fi chemat.
Bătrânul pădurar se luă după ea, dar când fu la doi pași, căprița năzdrăvană sări iar mai departe, oprindu-se și privind înapoi. Iar se apropie pădurarul și din nou se depărtă cu două sărituri, animalul.
Tot urmărind pe căpriță, moșneagul intră adânc în inima pădurii, până când îi pierdu urma. Ajunse așa într-un loc unde își aducea bine aminte că încă nu-i mai călcase piciorul.
Obosit cum era, căută un izvor ca să-și potolească setea, gândindu-se la calea lungă de întors acasă. Trecuse de nămiază și de bună seamă că baba trebuia să fie tare îngrijată de întârzierea lui.
Cum căuta așa, iată că dădu de un izvor pe care nu-l mai văzuse până atunci. Și vedeți, lucru de mirare, apa era limpede cum e cristalul, dar bătând nițel în albastru. Și era izvorul așa de frumos și apa părea așa de bună și răcoritoare, că bătrânul pădurar se plecă, luă apă în pumni și sorbi cu nesaț.
Cum bău, se văzu în oglinda apei deodată schimbat: părul lin, din alb ca ninsoarea se făcuse negru ca pana de corb; fața lui, de unde era brăzdată de zbârcituri, devenise netedă; și de unde era slăbit de abia mergea adus din spate, acu’ se simți voinic, forța îi veni în mușchi, stătu drept, în putere, ca la douăzeci de ani. Pasămite, fără să știe, moșneagul băuse din izvorul tinereții și de aia întinerise așa de tare.
Mai întâi pădurarul se sperie, crezându-se fermecat de duhurile rele ale pădurii.
În cele din urmă însă înțelese că înadins venise căprița albă, ca să-i arate locul cu izvorul tinereții. Atunci pădurarul o luă vesel spre casă, gândindu-se la ce-o să zică baba când l-o vedea așa, tânăr și voinic. Și de unde la dus îi trebuise atâta vreme, acuma, mânat de picioare sprintene și tinere, ajunse numaidecât acasă.
Cum îl zări baba crezu că e un străin și-l întrebă:
— Nu cumva văzuși dumneata pe moșul meu prin pădure? Că a plecat de azi-dimineață și uite, cine știe ce i s-o fi întâmplat, că nu s-a mai întors.
Pădurarul îi răspunse râzând:
— Da’ ce nu mă mai cunoști, babo? Eu sunt! Moșul tău! Vezi cum am întinerit?
Baba rămase cu gura căscată. Vocea i-o recunoștea, dar chipul ba. Neîncrezătoare, mai zise:
— Ce vorbești, străinule? Cum o să fii tu bărbatul meu?
La care pădurarul se grăbi să o asigure!
— Păi nu sunt eu moșul tău? Nu m-ai petrecut tu, ca-n fiecare zi, azi-dimineață, când am plecat la treabă?
Și îi descrise cu de-amănuntul cum petrecuse ziua în ajun acasă, până ce baba se încredință că într-adevăr el era. Apoi pădurarul îi povesti cum îi apăruse căprița, cum ea îi arătase calea la izvorul tinereții, cum băuse și cum întinerise.
Atunci îi veni poftă babei să se facă tânără și ea, și îi spuse:
— Rămâi de păzește tu coliba, că mă duc și eu la izvor să întineresc un pic.
Pădurarul se miră că nu-i venise lui întâi gândul să o îndemne. De aceea se grăbi să o trimeată, asigurând-o că va păzi el căsuța cât o lipsi.
Baba plecă numaidecât, folosind pentru drum îndreptările bărbatului ei, iar pădurarul, rămas singur, căzu pe gânduri.
Întâi îi veni să râdă gândindu-se cum i-ar fi stat, el tânăr și sprinten, iar nevastă-sa o bătrână stafidită și gârbovă.
Apoi pe buze îi înflori un zâmbet de fericire, închipuindu-și cum se va întoarce de la izvorul fermecat, o tânără mândră și voinică. Ce viață veselă și ușoară o să ducă de aici înainte ei doi, tineri în plină putere!
Și cum sta el așa, se mai luă cu treaba, cu una, cu alta și nici nu băgă de seamă cum trecu vremea. Când soarele fu aproape de asfințit, el se miră că baba întârzie cu întorsul, că doară de când plecase, avea timp să se ducă și să vie de două ori.
Îngrijorat, ieși în drum de mai multe ori, făcu mâna streașină la ochi și privi cu luare-aminte. Baba nu se zărea de fel.
Mai așteptă el ce mai așteptă și văzând că nu mai vine, se gândi că doamne ferește! să nu i se fi întâmplat ceva rău babei. Închise casa și o luă repede într-acolo.
Sosi gâfâind la izvor, dar baba nu se vedea. Se uită prin împrejurimi, dar femeia nu era nicăieri. Deznădăjduit, tocmai voia să se întoarcă acasă, când deodată auzi un scâncet de copil ce venea de lângă ierburile mari de lângă izvor.
Se îndreptă repede într-acolo, dădu bălăriile cu îngrijire la o parte și văzu un copilaș mic, mic de tot, o fetiță care nu știa să vorbească, așa era de mică. Pădurarul nu se putu dumeri cine să fi părăsit un asemenea prunc în inima pădurii. Și cum privea copilul, văzu că acesta da din mâini făcându-i semne cu deznădejde.
Abia acum băgă de seamă pădurarul că fetița e în rochia babei, care îi venea mult prea mare.
Deodată înțelese totul: copilașul nu era altcineva decât femeia lui! Pasămite baba nu se mulțumise cu câteva sorbituri. Voind să se facă mai tânără decât bărbatul ei, băuse, pesemne, cu lăcomie, prea mult, așa de mult, încât apa izvorului o făcuse copil de țâță.
Bietul pădurar se scărpină în ceafă, a pagubă. Iată peste ce năpastă căzuse tocmai acum când nădăjduise să înceapă o viață nouă fără necazurile bătrâneții. În cele din urmă, nefericitul pădurar se aplecă, o luă în brațe, o puse în spinare, așa cum fac părinții japonezi ca să poarte pe copiii lor și se îndreptă încet spre casă, trist și îngrijorat la gândul că, de aici înainte, o să trebuie să crească, să îngrijească și să fie tatăl aceleia care-i fusese nevastă.
În românește de Ioan Timuș
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 5, 1967 [p.250-255]
