Toate acestea s-au petrecut în vremuri depărtate, cu vreo mie de ani în urmă.
Ministrul de stânga (**), Srgioo, cârmuitorul suprem al celor Nouă provincii (***), avea un fiu pe nume Iuriwaka. Din fragedă copilărie, băiatul arătase o deosebită destoinicie a minții și o vitejie fără seamăn, iar în meșteșugul tragerii cu arcul nu-l întrecea nimeni. Ce nu se auzise, în cele Nouă provincii, despre faptele lui Iuriwaka! Flăcăul se dovedise norocos în toate: tânăra lui soție, Kasuga-hime, era blândă, iubitoare și frumoasă.
Dar iată că în țara vecină, Siraghi (****) izbucni răzmerița. Pârjolul se întinse până la hotarul celor Nouă provincii. Primind poruncă din Capitală, Iuriwaka trebui să plece peste mare, în fruntea unei oștiri puternice, în țara Siraghi. Fu nevoit să se despartă pentru lungă vreme de iubita lui soție.
— Rămâi cu bine, Kasuga-hime, îi spus el la plecare. Fii sănătoasă și așteaptă-mă. Mă voi negreșit la tine.
— Mergi cu bine, dragul meu Iuriwaka, îi răspunse soția. Ai grijă de tine în această lungă și primejdioasa călătorie. Eu te voi aștepta oricât, rămânându-ți credincioasă.
Trecură astfel trei ani. După lupte grele, dar victorioase, când se statornici pacea în țara Siraghi, Iuriwaka își îmbarcă oastea pe corăbii și porni înapoi, spre țărmurile Japoniei.
Străbătând marea, Iuriwaka dori să le dea oștenilor săi un răgaz de odihnă și petrecere. Aruncară ancora la malul unei insule mici și coborâră cu toții pe uscat. Seara încinseră un chef strașnic, spre a sărbători întoarcerea. Iuriwaka nu mai luase demult în gură o picătură de vin. În lipsă de obișnuință, se ameți rău și se cufundă într-un somn adânc.
Iuriwaka avea oșteni credincioși. Dar printre aceștia se aflau doi frați, Karanaka și Motomasa, care îl urau într-ascuns pe conducătorul lor și tare ar fi râvnit să-și însușească meritul izbânzii. Cei doi puseră la cale o mârșăvie fără seamăn. Amăgindu-i cu fel de fel de vorbe de ocară pe ceilalți luptători, plecară cu corăbiile, lăsându-l pe Iuriwaka singur pe insula pustie. Ajunși în Japonia, cei doi frați spuseră tuturor:
— Căpetenia noastră, Iuriwaka, a fost ucis în luptă. Cei doi se bucurară de toate onorurile biruinței. Drept răsplată li se dădu rangul de conducători militari. La scurtă vreme, Karanaka și Motomasa deveniră atât de puternici și temuți, încât ajunseră să cârmuiască toate cele Nouă provincii.
Kasuga-hime era împovărată de durere.
Aducându-și aminte de vorbele de rămas bun ale lui Iuriwaka, o podideau lacrimi amare; plângea fără contenire, zile și nopți la rând,
Dar iată că într-o zi veni la ea un trimis al lui Karanaka, încercând s-o înduplece să-l ia de bărbat pe stăpânul său. Pentru Kasuga-hime asta era mai rău decât moartea. Nici nu stătu să-l asculte pe trimis:
— Eu am fost și rămân soția lui Iuriwaka. Nu mă voi căsători cu altul.
Însă Karanaka nu voi să-i dea pace. Îi trimise de mai multe ori pețitori, iar până la urmă îndărătnicia femeii îl supără atât de tare, încât o aruncă în temniță pe Kasuga-hime.
Amețit cum era, Iuriwaka dormi adânc toată noaptea, iar dimineața se pomeni părăsit.
Marea era pustie, nu se vedea nicio pânză de corabie. Insula era nelocuită; în afară de Iuriwaka nu se mai afla pe-acolo nicio ființă omenească. Îi rămăseseră însă puternicul și credinciosul său șoim. Șoimul acesta, pe nume Fugimaru, își însoțise stăpânul pretutindeni și nu-l lăsă nici acum, în restriște.
— Fugimaru, tu ești singurul prieten pe care-l mai am. Eu, vestitul arcaș Iuriwaka, am fost trădat și mi-am pierdut orice nădejde de a mai scăpa de-aici. Se pare că va trebui să sfârșesc în singurătate, pe această insulă uitată.
Ca și cum ar fi înțeles vorbele stăpânului său, șoimul se înălță în văzduh și începu să zboare asupra capului lui Iuriwaka, vrând parcă să-l încurajeze.
Din fericire, pe insulă creșteau pomi roditori, iar pește și vânat se găseau, din belșug. Iuriwaka își dobândea hrana destul de lesne, căci săgețile lui nimereau fără greș.
Kasuga-hime, soția lui, lâncezea în temnița întunecoasă. Adeseori își spunea:
„Măcar de ar ninge mai curând! Nu mai am decât o dorință, să pun mâinile pe piept și să mor…” Dar îndată renunță la gândul acesta neprielnic: „Nu, e prea devreme ca să mă pierd cu firea. Poate că Iuriwaka e încă viu!”
Odată, Kasuga-hime auzi la fereastra temniței fâlfâitul unor aripi de pasăre. Uitându-se printre gratii, văzu cum din cer cobora rotindu-se un șoim minunat.
— Nu cumva acesta e șoimul bărbatului meu? Ba da, e chiar el, Fugimaru… Înseamnă că Iuriwaka trăiește!
Kasuga-hime începu să mângâie șoimul, iar inima i se zbătea în piept, fremătând. Ea scrise câteva stihuri (*****) pe un petec de hârtie, pe care-l legă apoi de piciorul păsării.
— Zboară, Fugimaru, zboară grabnic și du această mică veste stăpânului tău!
Iuriwaka citi răvașul soției sale și se schimbă la față. Așadar, nici pe ea n-o cruțaseră! Voi să-i scrie un răspuns, tot în stihuri, dar nu avea cu ce. Își crestă degetul și scrise mica poezie cu sânge, pe o fâșie de veșmânt. Șoimul zbură din nou la Kasuga-hime, cu solia stăpânului său.
Kasuga-hime citi rândurile scrise cu sânge și lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
Luă pensula și călimara cu tuș, le înveli într-o năframă și le legă pe piciorul șoimului. Pasărea zbură anevoie și porni în zbor șovăielnic. Însă greutatea de la picior era mult prea mare și după câtăva vreme se prăvăli în mare.
Trecură zile lungi… Valurile aduseră la țărmul insulei trupul credinciosului Fugimaru. Iuriwaka îl luă, plin de mâhnire, și-l îngropă în vârful muntelui. Acum rămăsese singur de tot.
În fiecare zi, Iuriwaka urca sus pe munte și privea în depărtări cu luare-aminte, doar o zări vreo pânză de corabie. Odată, văzu într-adevăr venind către insulă o barcă de pescari. Nu cumva visez? își zise Iuriwaka, plini de tulburare.
— Hei, pescarilor! strigă el cât putu de tare. Luați-mă în barca voastră! Mă numesc Iuriwaka și sunt de loc din țara Bungo!
Dar ce se întâmpla oare? Fără îndoială, pescarii îl văzuseră și-l auziseră, dar în loc să se îndrepte el, barca făcu calea întoarsă, îndepărtându-se repede.
— Hei, barcagiilor! Eu sunt Iuriwaka, cel adevărat! Opriți! Luați-mă cu voi! Sunt om viu. Nu strigoi!
Dar în zadar strigă Iuriwaka. Barba îi crescuse până sub ochi, părul îi atârna pe spate în vițe lungi, hainele i se făcuseră ferfeniță. Nu era de mirare că pescarii îl luaseră drept o stafie. Iuriwaka înțelese asta și izbucni într-un râs amar.
Astfel petrecu el pe insulă doi ani lungi ca două veacuri. Dar până la urmă o corabie se apropie de insulă, îl luă și-l duse pe țărmul natal.
Se nimerise să fie o zi de sărbătoare și cu prilejul acesta cârmuirea pusese la cale o mare întrecere între arcași.
— Ia să vedem cine va izbuti să tragă cu acest arc! Dacă se află printre voi un asemenea voinic, să vină să încerce!
…Astfel striga Karanaka, ațâțându-i zgomotos pe cei de față și arătând un arc uriaș, de era încredințat că nimeni nu va răspunde chemării sale. Dar din mulțime ieși deodată, cu pas măsurat, tânărul Iuriwaka. Nimeni nu-l recunoscu, într-atât de mult se schimbase.
— Fie, străine, încearcă-ți norocul, râse Karanaka. Ne vom distra de minune!
Iuriwaka încordă arcul cu ușurință și puse în el o săgeată lungă, lungă. Săgeata zbârnâi în văzduh, într-un zbor atât de iute încât ochiul n-o putea urmări, și se înfipse drept în mijlocul țintei. După ea o trase pe-a doua. Pe-a treia… O săgeată se înfigea în cealaltă.
— Arcașul ăsta nu poate fi decât Iuriwaka!
— Uitați-vă, e chiar Iuriwaka!
— S-a întors Iuriwaka!
Oamenii strigau plini de uimire și bucurie. Înțeleseră și cei doi frați trădători că înaintea lor se află însuși Iuriwaka. Dar era prea târziu. Cea de-a patra săgeată îi străpunse pieptul lui Karanaka.
Motomasa încercă să scape, dând bir cu fugiții, dar a cincea săgeată îl ajunse din urmă și-l ucise pe loc.
Astfel căzură răpuși de mâna lui Iuriwaka cei doi trădători. Apoi Iuriwaka porni către temnița unde zăcea soția lui, Kasuga-hime. Porțile se deschiseră și ea îi ieși fericită în cale.
De-atunci în cele Nouă provincii se statorniciră liniștea și buna rânduială.
* În Japonia antică circulau povesti despre uriașul, puternicul arcaș Iuriwaka. Până a zi s-au păstrat urmele pașilor lui gigantici și stâncile găurite de săgețile lui. După părere unor cercetători japonezi numele lui Iuriwaka (adică tânărul Iuri) reprezintă denumirea schimbată, derivată din numele latin Ulise, în greacă Odiseu, a cărui legendă, conform acestei ipoteze curioase, a pătruns în Japonia antică și s-a amestecat cu legendele locale. Șoimul apare în această legendă fiindcă denumirea păsării în japoneză (taica) se apropie ca sonoritate de Itaca (insula unde domnea Odiseu).
** În Japonia antică, funcția cea mai importantă după primul-ministru.
*** Regiune situată pe malul apusean al Japoniei.
**** Siraghi era unul din vechile regate ale Coreei.
***** Japonezii obișnuiesc să-și trimită scrisori în versuri.
