Un pescar sărac, pe nume Kendzo Sinobu, trăia în vremurile de demult pe malul unei mări. Drept singură avere avea o colibă aproape dărâmată, o barcă prăpădită și o undiță de bambus. Odată, într-o zi cu vânt rece, ciocăni cineva la ușa colibei lui Kendzo. Kendzo deschise ușa și zări în prag un bătrân slăbănog.
— Îngăduie-mi să rămân peste noapte la tine, l-a rugat drumețul. Mulți ri (*) am străbătut fără odihnă și, iacă, te rog acu’ să-mi dai adăpost și să-mi potolești foamea.
Kendzo a rămas descumpănit.
— Cinstite învățător (**) sunt tare sărac și tot ce-ți pot pune înainte e un singur peștișor.
Și Kendzo a arătat spre vatră, unde un pește micuț fierbea într-un ceaun.
— Păi bine, peștișorul ăsta îl fierbi pentru tine, a zis drumețul.
Și atunci, pentru întâia oară de când se știa, Kendzo a spus un neadevăr:
— Tocmai am mâncat și sunt sătul, a prins a-i îndruga oaspetelui. Nu-mi disprețui masa sărăcăcioasă și nu te gândi, rogu-te, la mine. După ce a cinat drumețul, l-a culcat Kendzo pe rogojina lui, iar el s-a întins, flămând, pe pământul gol. Peste noapte, îl deșteptară gemetele drumețului.
— Ce-ai pățit, învățătorule? Nu cumva ești bolnav? s-a neliniștit Kendzo.
— Mi-e frig, mi-e tare frig! Dacă n-aprinzi focul pe dată, mor!
„Ce să fac? și-a zis Kendzo. Vreascuri nu mi-au mai rămas de fel. Oare să nu fiu în stare să-l scap pe omul ăsta cinstit și să-l las să moară din pricina mea?”
Și, apucând toporul, Kendzo a pornit degrabă către mal, acolo unde i se afla prăpădita de barcă. A dat pescarul cu toporul și barca s-a prefăcut curând într-un morman de țăndări. Întorcându-se acasă, a aprins Kendzo focul în hibachi (***).
Atunci s-a încălzit în coliba, s-a ridicat drumețul de pe rogojină și-a grăit:
— Mulțumescu-ți, acu’ sunt din nou sănătos. Ia spune, care ție dorința cea mai fierbinte?
Fără a sta pe gânduri, Kendzo i-a răspuns:
— Doresc ca toți japonezii să fie înțelepți, sănătoși și cinstiți, doresc să-i văd dobândind bunuri, vitejie, cunoștințe și voie bună.
Auzindu-i vorbele, a mai spus drumețul:
— Toate binefacerile astea sunt păstrate într-o lădiță, pe vârful Muntelui de Aur. Și le păzește balaurul albastru. Mulți viteji au încercat să urce pe Muntele de Aur, dar greu e drumul într-acolo. Mii de primejdii-l pândesc pe cel ce tinde să cucerească binefacerile astea!
— Nu mi-e teamă de nimic, a răspuns Kendzo. Spune-mi numai unde se află Muntele de Aur.
I-a grăit drumețul:
— Pornește către miazăzi, dar ține minte: doar cel ce-și iubește poporul mai mult decât se iubește pe sine, și nu dă înapoi nici în fața morții, doar acela poate ajunge la Muntele de Aur!
Și grăind așa, și-a luat oaspetele rămas bun de la Kendzo și s-a îndreptat către ieșire. Pe prag s-a întors și-a mai spus:
— Ne vom mai vedea noi. Rămâi cu bine!
Dis-de-dimineață Kendzo a plecat la drum. Preț de douăzeci de zile a tot mers către miazăzi, după cum îl învățase drumețul. Într-a douăzeci și una zi se afla pe malul unui râu lat. Valurile se spărgeau cu zgomot de pietrele de pe mal.
S-a întrebat Kendzo cum să treacă pe celălalt mal. Atunci a văzut în apropiere o casă și s-a îndreptat către casa aceea. Acolo l-a întrebat pe gospodar:
— Cinstite domn, unde pot face rost de-o barcă, să pot trece pe celălalt mal?
— Ce face? a prins a da din mâini gospodarul. Nimeni pe lume n-a izbutit să treacă râul ăsta. Vine atât de năvalnic, are asemenea anafoare (****), încât cine a încercat să treacă dincolo, s-a prăpădit.
— Dar trebuie să ajung negreșit pe celălalt mal, i-a răspuns Kendzo.
— Niciun muritor n-a izbutit să treacă râul asta, a vorbit din nou gospodarul.
— Să am o bucată de mătase, îndată aș trece dincolo, a zis Kendzo.
— O bucată de mătase îți dau eu, a spus gospodarul, numai că nu pricep cum ai să treci cu ea.
Căpătând mătasea, Kendzo s-a și apucat să meșterească dintr-însa un zmeu uriaș. Când a isprăvit zmeul, i-a grăit astfel gospodarului:
— Leagă-mă, rogu-te, de zmeu și suie-l în văzduh, îndată ce vântul mă va purta pe celălalt mal, voi tăia funia și voi coborî pe pământ.
Gospodarul a prins a-l sfătui pe viteaz:
— Ai să cazi și-ai să te prăpădești. Rămâi mai bine în casa mea și ți-o voi da pe singura și frumoasa mea fiică de soție. Dacă voi muri, îmi veți stăpâni pământurile și pădurile.
Dar o singură dorință ardea în inima lui Kendzo, aceea de a-și ferici poporul. De aceea a spus:
— O zicătoare japoneză glăsuiește că „cine vrea să ia piatra fermecată, trebuie să lupte cu balaurul”. Cine și-a pus în gând să-și fericească poporul, nu trebuie să se teamă că-și poate pierde viața.
— Facă-se voia ta, a spus gospodarul și s-a pus pe treabă.
L-a legat gospodarul și zmeul s-a ridicat până pe sub nori. Dus de vânt, a zburat grabnic peste râul lat și mânios. Apoi vântul a prins a se domoli și Kendzo a coborât pe pământ. Când tălpile i-au atins glia, a grăit cu bucurie:
— Repede, la drum, să nu pierd nicio clipă!
Dar numai ce-a făcut câțiva pași, că de după niște tufe i-a tăiat calea un tigru. În aceeași clipă Kendzo a auzit din spate un șuierat strașnic. Întorcându-se, a văzut că un șarpe boa se târa către el. Scăpare nu mai avea: în față, tigrul – în spate, șarpele boa. Amândoi voiau să-l mănânce pe bietul Kendzo și niciunul nu voia să-i lase celuilalt prada.
Un vuiet năprasnic s-a auzit atunci fără veste și un vultur uriaș a căzut, ca o piatră, din cer. L-a prins în gheare pe Kendzo și atât de sus l-a ridicat în văzduh, încât Kendzo n-a mai văzut pământul. Dar de priceput a priceput îndată că vulturu-l duce în cuibul lui, ca să-l sfâșie acolo.
Dacă vulturul a prins a coborî, a văzut Kendzo sub el oceanul zbuciumat și stâncile de la țărm. Câteva bătăi din aripi numai, și vulturul avea să ajungă la cuib. Dar vulturul băgă de seamă că o maimuță i se furișase în cuib și era cât pe ce să-i mănânce puișorii. Scoțând un sunet asurzitor, lăsă omul din gheare și se năpusti asupra maimuței.
Kendzo a zburat în jos, a căzut în ocean și valurile uriașe l-au dus departe, în larg. „Să fie oare cu putință să pier, fără a-i aduce poporului meu fericirea?” s-a întrebat cu mare amărăciune Kendzo.
Și-n clipa aceea a zărit lângă el o balenă. Adunându-și puterile, a înotat către balenă și i s-a urcat în spinare. Curând balena s-a plictisit de-a tot sta locului și, iscând valuri uriașe, a pornit la drum.
Istovit, Kendzo s-a lungit pe spinarea balenei și, fără a prinde de veste, a adormit. Dacă s-a deșteptat însă, a văzut că țărmul era aproape. N-a mai stat mult pe gânduri, s-a aruncat în apă și-a început să înoate.
Și numai ce-a dat de țărmul nisipos, că-ndată, răpus de oboseală și de foame, s-a prăbușit fără simțire. A rămas bietul Kendzo la pământ până ce l-a zărit un băiețaș care păzea pe țărm un taur. Băiețașul l-a văzut și-a prins a-i face semne cu evantaiul. Kendzo și-a deschis ochii, dar nu s-a putut ridica în picioare.
Atunci băiatul l-a ajutat să se suie pe taur și-a mânat taurul într-o pădure de bambuși din apropiere. Îți pădure se înălța o casă încăpătoare. Gospodarul a ieșit și l-a întrebat pe băiețaș:
— Pe cine ai adus acolo?
— O, tată, omul ăsta era lungit fără simțire pe țărmul oceanului și nu l-am putut lăsa fără ajutor.
Atunci tatăl l-a lăudat, apoi l-a ajutat pe Kendzo să intre în casă, l-a ospătat și l-a poftit să se culce.
Multă vreme a dormit Kendzo, iar când s-a deșteptat, gospodarul a intrai în încăpere și l-a întrebat:
— Spune, preacinstite, încotro ți i drumul?
— Spre vârful Muntelui lui de Aur, să dobândesc pentru popor înțelepciune, sănătate, avere, știință, vitejie și voie bună!
— Am auzit de muntele acesta, spus tatăl băiețașului. Dacă ții la viață, nu te duce! Nimeni nu s-a mai întors viu de acolo. Rămâi în casa mea și trăiește aici cât poftești
— Nu, i-a răspuns cu hotărâre Kendzo. Nu cerca să mă îndupleci. Cât trăiesc, nimic nu mă poate face să mă opresc la jumătatea drumului!
Și Kendzo s-a îndreptat din nou către miazăzi.
A străbătut un ținut lipsit de oameni, a trecut înot lacuri mari, a lăsat în urmă păduri de veacuri și-a văzut înainte deșerturi fără margini. Vreme de trei zile a mers prin deșertul fierbinte, răbdând de foame și de sete; a patra zi a zărit în depărtare vârful Muntelui de Aur.
Nespus de bucuros, a prins a alerga către munte și pe la amiază se și afla la poalele lui. Fără a se opri nicio clipă, Kendzo a început să suie către vârf. Și tare puțin a suit, când, iacă, a auzit un glas ca de tunet:
— Niciun pas mai departe! Sau te vei trezi sfâșiat în bucăți!
Dar pe Kendzo nu era lesne să-l înspăimânți. A apucat sabia și a pornit înainte. Când, deodată, niște câini cumpliți l-au strâns din toate părțile. Stăteau în jurul lui cu boturile căscate și ochii le străluceau turbat, iar glasul s-a auzit din nou:
— Întoarce-te cu spatele către câini, pleacă și nu se vor atinge de tine! Dar dacă vei face un pas, te vor hărtăni deîndată!
A izbit Kendzo cu sabia în câinele cel mai apropiat, și câinele degrabă a fugit, vârându-și coada între picioare. Ceilalți dulăi au schelălăit și-au clănțănit din dinți. Din nou a izbit Kendzo cu sabia în câinele cel mai apropiat și câinele a șters-o, cu coada între picioare.
A priceput atunci Kendzo că dulăii nu-s primejdioși decât pentru cel ce, întâmpinând o amenințare, nu merge înainte, ci dă îndărăt. Și, pricepând, a pornit năvalnic înainte. Atunci dulăii au prins a schelălăi jalnic și s-au făcut nevăzuți.
Dar cu asta nu s-a sfârșit încercarea vitejiei lui Kendzo. Nici n-a apucat să facă doi-trei pași, când a zărit o fată frumoasă. Fata i-a alergat în întâmpinare, și-a desfăcut brațele și a strigat:
— Scapă-mă! Scapă-mă!
— Cine-a îndrăznit să te supere? a întrebat Kendzo.
— Fug de balaurul albastru! Scapă-mă!
— Nu te teme, că te apăr! a zis cu glas tare Kendzo și și-a înălțat
sabia.
— Află că pe balaurul albastru nu-l răpune niciun fel de sabie. Dar se află pe aici pe-aproape o peșteră, în care au locuit până nu de mult niște zei. În peștera asta balaurul albastru nu intră nicicând.
— Așa? Hai degrabă într-acolo! s-a bucurat Kendzo.
A luat-o fata înainte, cu Kendzo pe urmele ei. Dacă a intrat în peșteră, de mirare, multă vreme nu și-a putut veni în fire. În mijlocul peșterei se afla o dzen (*****) încărcată cu tot felul de bunătăți și urcioare cu vin.
— Zeii cei buni s-au gândit la noi! a strigat bucuroasă fata. Privește ce bunătăți și ce vinuri alese ne-au lăsat!
Și, așezându-se Kendzo pe-o rogojină albă ca zăpada, fata începu să-i slujească. Îi turna vin când dintr-un urcior, când dintr-altul. Niciodată nu mai băuse Kendzo un vin atât de bun.
Kendzo adormi curând. Dar când se deșteptă, numai că nu muri de groază: fata nu mai era în peșteră, iar el se afla ferecat cu lanțuri groase de peretele peșterii. A priceput atunci că vicleanul balaur albastru luase chip de fată, îl atrăsese în peșteră și-l ferecase-n lanțuri, pe când dormea.
Așa a rămas bietul Kendzo în peșteră, așteptând ivirea cumplitului balaur. Dar balaurul nu se ivi.
Și au trecut multe zile de când Kendzo se trezise ferecat de peretele peșterii. Îl chinuia foamea și setea; cu fiece zi îi scădeau puterile. Și, iacă, atunci când credea că avea să moară acolo, în peșteră, a suflat deodată un vânt puternic, pereții s-au cutremurat și balaurul albastru s-a ivit înaintea pescarului. Era un balaur cumplit. Un cap mare de cal, cu urechi de taur, se răsucea pe un gât de șarpe. Burta și spinarea balaurului erau acoperite cu solzi albaștri.
— Dacă te-ntorci acasă, nu-ți voi face niciun rău, a grăit răgușit balaurul. Dar dacă nu te învoiești, te las să mori de foame.
— Cât trăiesc nu mă lepăd de visul de a-mi ferici poporul, a răspuns Kendzo.
Balaurul și-a căscat botul și peștera s-a umplut de un fum rău mirositor. Din nou a suflat vântul și din nou s-au cutremurat pereții peșterii. Dar când s-a împrăștiat fumul, balaurul nu mai era în peșteră. Se făcuse nevăzut. Iar zece duhuri rele au intrat atunci de-a valma. Fiecare dintre ele s-a apropiat de Kendzo și i-a spus:
— Dacă te-nvoiești să te întorci acasă, îți dăm cât aur vei putea lua cu tine.
Și fiecăruia i-a răspuns Kendzo:
— Mai bine mor decât să mă întorc în patrie fără lădița cu binefacerile pentru oameni!
Atunci duhurile au apucat cu toatele ghioage de fier și-au prins a izbi în Kendzo. După fiecare izbitură, întrebau:
— Pleci de aici?
Și el răspundea de fiece dată:
— Nu!
Nu i-au putut face nimic duhurile și s-au grăbit să plece către ocrotitorul lor.
Urlând sălbatic, balaurul albastru a pătruns în peșteră. A rupt lanțurile cu care Kendzo era ferecat de peretele peșterii, l-a târât către o mare cădere de apă și l-a zvârlit în prăpastia vuitoare. Dar, numai ce-a atins șuvoaiele apei, că balaurul l-a scos pe Kendzo afară și i-a spus:
— Întoarce-te acasă și-ți dau câte mărgăritare poți duce! Ești mulțumit?
— Nu! a strigat Kendzo. Nu!
— Ei, atunci ți-a sunat sfârșitul! a mârâit turbat balaurul.
L-a legat pe Kendzo de un brad înalt și deasupra capului i-a prins cu o sută de funii o stânca uriașă. Făcând toate astea, balaurul a grăit:
— Stânca asta stă într-o sută de funii. Cum trece o clipă, tai și eu câte o funie. Dacă peste o sută de clipe nu te mărturisești înfrânt, stânca are să-ți sfarme țeasta!
Și, grăind așa, a tăiat cea dintâi funie.
S-au scurs nouăzeci și nouă de clipe. Stânca se ținea acu’ într-o singură funie.
— Te-ntreb pentru cea din urmă oară: pleci de aici, sau ba! a răcnit balaurul.
— Ba, a răspuns din nou Kendzo. Ba!
— Mori, deci! a strigat cu mânie balaurul, și și-a făcut vânt să taie cea din urmă funie care mai ținea stânca.
În clipa aceea a răsunat un glas năprasnic:
— Stai!
Și-a înălțat Kendzo privirile și l-a văzut alături de balaur pe drumețul care-i povestise despre Muntele de Aur și despre lădița cuprinzând binefacerile pentru omenire. Drumețul purta veșminte roșii de mătase și ținea în dreapta o vărguță de aur.
Balaurul cel ticălos nici nu s-a întors măcar către drumeț. A izbit cu sabia, a retezat cea din urmă funie de care spânzura stânca uriașă. Dar drumețul, care era un fermecător atotputernic, a atins cu vărguța de aur stânca și stânca a căzut la picioarele lui Kendzo, legat de trunchiul bradului.
— Am să te sfâșii! a răcnit balaurul și, zvârlind flăcări cumplite, le-a îndreptat către drumeț.
Dar, cât ai clipi, acesta s-a prefăcut într-un uriaș puternic. Văzând
una ca asta, balaurul s-a prefăcut într-un leu. Atunci uriașul și-a luat
din nou chipul omenesc și, de după un nor, a slobozit săgeți ascuțite
asupra leului.
Urlând de durere, leul a făcut o săritură și-a pierit.
— Ai biruit balaurul albastru! a strigat Kendzo, legat de trunchi.
Dar fermecătorul nu s-a grăbit să se bucure. A scos o oglindă, a pus-o pe pământ și-n oglindă se vedea tot ce se petrecea dincolo de nori. Kendzo a văzut pe cer balaurul, țintind cu o săgeată otrăvită către fermecător. Din nou și-a ridicat fermecătorul vărguța de aur către cer și balaurul s-a prăbușit la pământ. Dar, cum a atins pământul, cum s-a prefăcut într-un lup și-a luat-o la fugă. Într-o clipă fermecătorul și-a luat înfățișarea unui tigru și-a prins a goni pe urmele lupului. Atunci lupul s-a prefăcut într-un uliu, iar fermecătorul într-un vultur puternic. În clipa însă când vulturul a ajuns uliul, adunându-și aripile, uliul a căzut în iarbă, s-a prefăcut într-o cârtiță și s-a vârât adânc în pământ. Tot atunci vulturul s-a prefăcut într-un mistreț și-a început a râma mușuroiul cârtiței. A ieșit cârtița de sub pământ, s-a prefăcut într-o piatră și s-a rostogolit de pe munte. Și-a luat atunci drumețul adevăratul chip, a izbit piatra cu vărguța de aur și piatra s-a făcut fărâme. Dar fărâmele s-au înălțat în văzduh și s-au prefăcut într-un roi de muște veninoase. Drumețul a apucat un pumn de nisip, l-a zvârlit în văzduh și-n văzduh se iviră sumedenie de vrăbii. S-au luat vrăbiile după muște, au prins a le înghiți și din toate muștele n a mai rămas decât una. Kendzo a zărit-o sus, în cer. Încă o clipă și musca a pierit pe după nori. Dar drumețul a suflat către nori și cerul s-a acoperit cu o pânză de păianjen. În pânza asta s-a încurcat musca. Kendzo a văzut-o cum se zbătea în pânza de păianjen. Dar din ce se zbătea, dintr-atât se încurca mai tare. A aruncat fermecătorul cu vărguța de aur în muscă și musca s-a prefăcut în balaur, și-a rupt pânza de păianjen. Dar căzând la pământ de la o asemenea înălțime, balaurul s-a rănit de moarte.
Atunci drumețul l-a dezlegat pe Kendzo și a grăit:
— Nu ți-ai cruțat viața pentru a-ți ferici poporul; de aceea ți-am venit într-ajutor. Nu te-ai înspăimântat de moarte, nu te-ai lepădat de visele tale și duhurile rele nu te-au putut ucide. Du-te până-n vârful Muntelui de Aur, de aici înainte drumul ți-e deschis.
S-a bucurat Kendzo și, uitând de oboseală, s-a dus până-n vârful muntelui. Acolo îndată a dat cu ochii de lădița mult râvnită, a luat-o și a prins să coboare. Zi și noapte a mers Kendzo către casă. Se grăbea să ajungă în Japonia, ca să le împartă tuturor binefacerile. Pășind pe pământ părintesc a deschis capacul lădiței și Înțelepciunea, Sănătatea, Averea, Vitejia, Știința și Voia Bună și au luat zborul dintr-însa.
Cică binefacerile astea mai trăiesc pe pământ și-n zilele noastre, da nu le poate dobândi decât cel ce nu se gândește niciodată la el însuși, ci se îngrijește numai de bunăstarea și fericirea poporului său.
* Ri – unitate de lungime (aproape 4 km.) (n.t.).
** Formulă de respect obișnuită în Japonia (n.t).
*** Vas pentru încălzit.
**** Vârtej format de apă în lungul țărmurilor.
***** Dzen – măsuță joasă (n.t.).
În românește de Vladimir Colin și R. Maier
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 4, 1970 [p.93-107]
