Zice-se că trăia în vechime un tăietor de lemne pe nume Nihaci.
Odată, coborând el de pe munte, cum tocmai trecea printr-o poiană, zări ceva negru încolăcit în jurul unui copac și care se mișca de parcă era o vietate.
Nihaci nu era fricos din fire, dar simți că îl trec fiorii. Se opri și, uitându-se mai bine, rămase încremenit. O femeie necunoscută era legată de tulpina copacului cu o funie neagră. Tăietorul de lemne se apropie cu băgare de seamă, dar îl cuprinse și mai tare spaima: nu cu o frânghie era legată femeia de trunchi, ci chiar cu cosițele ei lungi și negre ca pana corbului. Ținea ochii închiși, de parcă și-ar fi pierdut simțirea. Nihaci se înduioșă, învingându-și sfiala și teama, desfăcu nodurile părului. Femeia căzu la pământ, dar după ce răsuflă adânc își deschise ochii. Era tânără și nespus de frumoasă…
— Ce ți s-a întâmplat? Cine te-a năpăstuit atât de rău? o întrebă Nihaci.
Râuri de lacrimi porniră să curgă din ochii femeii. Și zadarnic o descusu tăietorul de lemne cu blândețe, căci ea nu scotea o vorbă, ci doar suspina întruna, cu fruntea plecată.
Flăcăul zăbovi cât zăbovi lângă dânsa, iar în cele din urmă, plin de nedumerire, voi să-și caute de drum.
Deodată, femeia se ridică și strigă după el:
— Oprește-te! Așteaptă puțin!
Nihaci întoarse capul, iar femeia continuă cu glas rugător:
— Nu mă lăsa singură în codru! Îngăduie să vin cu tine…
Nihaci nu izbutise să afle cine era femeia aceea, nici de unde se ivise, dar cum ai putea oare să părăsești o ființă în restriște? O luă cu sine și-i dădu adăpost în bordei.
Trăi femeia în coliba tăietorului de lemne o săptămână, două, dar niciodată nu aduse vorba despre ce i s-a întâmplat. Și apoi, Nihaci nici n-o mai iscodea: înțelesese și el că la mijloc trebuie să fie o taină.
După o vreme însă, flăcăul își luă inima-n dinți și-i zise:
— Ce-ar fi să te măriți cu mine? Îți voi purta de grijă întreaga viață, cu dragoste și credință.
— Îți sunt recunoscătoare că ți-ai oprit privirea asupra unei biete făpturi ca mine, răspunse străina. Primesc să fiu soția ta, dar mai întâi făgăduiește-mi că nu mă vei întreba nimic.
— Ce-a fost a fost, răspunse Nihaci. Pentru mine nu are nicio însemnătate. Nu te voi ispiti nicicând cu întrebări fără rost.
Nihaci o luă de nevastă și duseră un trai fericit. După un răstimp, tânără soție îl vesti că sub inimă are un prunc. Iar când îi veni sorocul să nască, îi spuse bărbatului:
— Ridică în jurul casei o îngrăditură înaltă. Dar vezi să nu care cumva să te uiți înăuntru când voi ieși eu în cale cu copilul în brațe.
Nihaci făcu întocmai: împrejmui coliba cu un gard înalt și rămase afară să aștepte, după cum se poruncise. Așteptă el o zi, două, trei, dar iată că începu să-l cuprindă îngrijorarea. Nu-și afla locul și pace. „O fi născut cu bine? se întreba. O mai fi trăind oare sărmana mea nevastă? Dar pruncul?”
Până la urmă nu-l mai rabdă inima, sfredeli în gard o găurică și se uită… Dar abia aruncă o privire, că i se tăiară picioarele de frică și simți că e gata, gata să leșine. În colibă era o șerpoaică uriașă, care înfășurase în inelele ei un prunc. Printr-o sforțare dincolo de puterile lui Nihaci își veni în fire și se îndepărtă buimac. Rătăci astfel multă vreme în neștire, căinând…
— Înseamnă că nevastă-mea nu e femeie, ci șerpoaică. Dar dacă m-am însurat cu ea, nu mai am ce face. Pesemne că așa mi-a fost scris… Vai mie! De ce n-am ascultat-o? De ce am privit, ca să-mi pierd liniștea pentru totdeauna?
Peste șapte zile, nevasta, cu ochii scăldați în lacrimi, ieși din casă purtând în brațe un fecior de toată frumusețea.
— Doar te rugasem, vai, cât te rugasem, să nu te uiți! Neascultarea ta ne-a adus nenorocirea și, iată, va trebui să-ți dezvălui taina… Află că zeul munților s-a mâniat atât aprig pe mine, încât m-a blestemat să mă schimb într-un șarpe uricios. Îmi era totuși îngăduit să iau când și când chip omenesc. Iar dacă aș fi întâlnit un prieten credincios, care să mă îndrăgească și care niciodată nu ți-ar fi încălcat cuvântul dat, aș fi rămas pururea cu înfățișare omenească. Dar tu n-ai știut să-ți ții promisiunea. De-acum sunt osândită să rămân șerpoaică, pentru totdeauna. Rămâi cu bine, Nihaci! Eu voi trebui să viețuiesc pe fundul lacului acela de munte. Ai grijă de copilul nostru, veghează-l și ocrotește-l!
Nihaci văzu cu uimire și groază cum femeia se schimbă până la jumătate în șarpe: în loc picioare îi crescuse o coadă solzoasă și încolăcită. Omul luă copilul în brațe și îngână:
— Mă părăsești, fie… Dar cum o să cresc eu singur un copil de țâță? Cu ce-o să-l hrănesc?
— De câte ori va începe să plângă, dă-i asta. O să-i înlocuiască laptele meu.
Spunând aceasta, femeia își scoase ochiul stâng și-l puse în palma bărbatului, apoi se fă nevăzută. În locul ei rămase șerpoaica. Și cu singuru-i ochi, șerpoaica se uită lung la mâhnitul Nihaci, ca spre a-și lua rămas bun și, încet, porni să se târască înspre lacul de munte.
Tăietorul de lemne își boteză fiul Botaro și îl îngriji cum se pricepu și el mai bine. Când începea pruncul să plângă, îi ducea la gură ochiul fostei sale neveste. Se vede treaba că ochiul acela păstra în el întreaga căldură și duioșie a sânului de mamă, căci copilul îndată se liniștea fericit. Dar iată că ochiul începu să scadă, se făcu tot mai mic, iar în cele din urmă se topi cu totul. Micul Botaro începu să plângă amarnic.
Taică-său căuta și îi dădea ba una, ba alta zadarnic. Zbuciumul acesta îl istovi cu totul pe Nihaci. Își legă copilul în spate și porni să caute lacul de munte. Rătăci multă vreme prin păduri și stâncării, până când, deodată, înaintea lui, într-o vale întunecată, zări apa albastră a lacului. Se apropie de țărm și strigă:
— Unde ești oare, mamă a micului Botaro? Răspunde, arată-te! Am venit cu feciorul tău!
Apa se învolbură și din adâncuri se ivi un șarpe uriaș, cu un singur ochi. Nihaci grăi:
— Copilul nostru e flămând și nu mai contenește cu plânsul. De când ai plecat, s-a hrănit numai cu ochiul tău. Dar ochiul a secătuit, și mi-e teamă să nu piară de foame. Îndură-te de el, dă-i și ochiul celălalt.
— Bine, am să i-l dau și pe celălalt, răspunse cu mare tristețe șerpoaica. Dar voi rămân oarbă și n-am să mai pot deosebi zorile de asfințit. De aceea, rogu-te, pune un clopot a ici, pe malul lacului, și sună-l în fiecare dimineață și în fiecare seară. Astfel o să știu că s-a ivit o nouă zi, ori că a coborât întunericul.
Își scoase de sub pleoapă ochiul drept și i-l dete lui Botaro, care scâncea întruna. Apoi spuse:
— Ai grijă de copilul nostru, bărbate. Tare mi-e greu să mă despart de voi, dar n-am încotro, mă apasă blestemul necruțător. Voi purta însă de grijă și mai departe odorului nostru.
Atunci, din orbitele goale i se prelinseră două lacrimi de sânge, apoi trupul ei uriaș pieri în străfunduri. Copilul duse lacom la gură ochiul mamei, liniștindu-se ca prin minune.
Nihaci ceru de la templul vecin un clopot mare, îl atârnă de o creangă lângă lacul din munți și începu să-l sune în fiecare dimineață și în fiecare seară.
În felul acesta, șerpoaica știa că a răsărit soarele, ori că s-a lăsat iarăși noaptea pe pământ.
Când isprăvi și cel de-al doilea ochi, Botaro crescuse mare de-acum, era atât de zdravăn și de puternic, încât toți se minunau.
Odată, pe când împlinise zece ani și se juca voios cu copiii din sat, în mintea lui încolți un gând stăruitor, care nu-i mai dădu pace: „Fiecare dintre băieții aceștia are o mamă. E de ce nu am?”
Începu să-l descoase pe Nihaci, care, înduplecându-se în cele din urmă, îi povesti totul.
Băiatul își spuse în sine cu hotărâre: „Chiar dacă mama mea e o șerpoaică fioroasă, tot vreau să o văd, fiindcă ea este cea care mi-a dat viață”.
A doua zi în zori, Botaro ieși tiptil din casă și porni către lacul de munte.
Se opri la țărm și strigă din răsputeri:
— Mamă, mamă, arată-te! Sunt eu, Botaro, fiul tău!
Apa se învolbură și din adâncuri se arătă marea șerpoaică oarbă. Mai întâi, băiatul se sperie și dădu să o ia la fugă. Dar deodată își aminti că, din dragoste pentru el, maică-sa și-a jertfit lumina ochilor. Se întoarse grabnic și, luând șerpoaica de gât, începu să plângă și să șoptească:
— Mamă, măicuța mea scumpă…
Lacrimile copilului se prelinseră peste orbitele goale ale șerpoaicei și în aceeași clipă ea își recapătă vederea, schimbându-se deodată în femeia care fusese odinioară.
— Botaro, Botaro, n-ai șovăit, nu ți-a fost frică să vii singur în adâncul codrului și să mă strângi la piept! Nu te-ai temut de înfățișarea mea hâdă… Iată, blestemul zeului munților și-a pierdut puterea asupră-mi și mi-am redobândit pentru totdeauna chipul omenesc.
Cu aceste vorbe, mama își îmbrățișă strâns feciorul și porniră veseli spre casă. Din ziua aceea trăiră tustrei fericiți și rămaseră împreună toată viața.
