Acum mulți, foarte mulți ani trăia un om pe nume Sentaro. Deși numele lui însemna „Milionarul”, el nu era chiar așa de bogat, dar nici sărac nu era. Moștenise o mică avere de la tatăl său și anume din aceasta își asigura existența. Până la cei treizeci și doi de ani împliniți viețuise liber, fără griji și fără a munci. Dar, într-o zi, ca din senin, se abătu asupra lui gândul că ar putea să moară sau să se îmbolnăvească și toată bucuria vieții pierise pentru el.
– Și de ce omul nu ar putea să trăiască cel puțin cinci sau șase sute de ani fără să se îmbolnăvească? se întreba el în sinea sa. De ce oare veacul omului e atât de scurt?…
Se mai întreba dacă ar putea să-și prelungească viața atât cât ar vrea, dacă ar trăi cu mai multă chibzuință.
Cunoștea poveștile unor împărați din timpurile străvechi, care trăiseră și până la o mie de ani. Printre aceștia fusese și frumoasa Prințesă Yamato. Ea, precum se spunea, trăise vreo cinci sute de ani. Dar, după această prințesă, nu se mai știa să fi trăit cineva o viață atât de lungă.
Auzise de mai multe ori și povestea împăratului Shin-no-Shiko, unul dintre cei mai înzestrați și puternici conducători în istoria Chinei. Palatele cele mai mari și Marele Zid Chinezesc au fost construite de el. Era dintre acei care ar fi putut avea tot ce și-ar fi dorit din lume. Dar, cu tot norocul ce mereu îl însoțea, toată bogăția și splendoarea caselor în care locuia, înțelepciunea consilierilor și gloria împărăției sale, el nu era pe deplin fericit, pentru că știa – într- o zi va muri și toate astea vor rămâne fără el.
Shin-no-Shiko mereu se gândea la moarte: noaptea când se ducea la culcare, dimineața când se trezea și toată ziua împrejur. Nicicum nu putea scăpa de povara acestui gând. O, cât de fericit ar fi fost, dacă ar fi găsit Elixirul Vieții!
Așadar, într-o zi, Împăratul și-a adunat curtenii și i-a întrebat dacă îi pot găsi Elixirul Vieții, despre care citise și auzise deseori.
Jofuku, unul dintre curtenii mai bătrâni, i-a spus că departe, peste mări, este o țară numită Horaizan și acolo își duc viața niște eremiți care cunosc secretul Elixirului Vieții. Oricine bea din acea licoare trăiește veșnic.
Și atunci, Shin-no-Shiko i-a poruncit lui Jofuku să meargă în țara Horaizan, să-i găsească pe acei sihaștri și să-i aducă o sticluță cu elixirul magic. L-a urcat în cea mai bună joncă (1) a sa, pe care a încărcat-o cu nenumărate bijuterii și pietre scumpe, pentru a fi aduse în dar eremiților.
Jofuku a navigat spre tărâmul Horaizan și niciodată nu s-a mai întors înapoi la împăratul care atât de mult îl aștepta. Din acele timpuri, se spune că fabulosul Horaizan ar fi Muntele Fuji, unde locuiesc sihaștrii care cunosc secretul Elixirului Vieții și-l venerează pe Jofuku ca pe un spirit protector al lor.
Amintindu-și toate acestea, Sentaro se hotărî să-i caute pe eremiți și devenind unul dintre ei spera să obțină licoarea dătătoare de viață veșnică. Casa și tot ce mai avea pe lângă aceasta le lăsă în grija rudelor și porni în căutare.
Își mai aminti că, fiind copil, auzise că acei eremiți nu locuiau doar pe Muntele Fuji, ci că ajunseseră să se stabilească aproape pe toate culmile cele mai înalte.
Așadar, el porni la drum și străbătu toate regiunile muntoase. Urcă pe vârfurile cele mai înalte, dar nu găsi niciun sihastru.
În sfârșit, tot rătăcind de mai multe zile printr-o regiune necunoscută, întâlni un vânător.
– Ai putea dumneata să-mi spui cam pe unde trăiesc eremiții care au Elixirul Vieții? îl întrebă Sentaro.
– Nu… Eu nu am auzit de așa ceva niciodată, îi răspunse vânătorul. Dar, în schimb, îți pot spune că prin părțile astea bântuie un hoț de mare faimă. Se zice că ar fi capul unei bande de vreo două sute de tâlhari.
Ciudatul răspuns al vânătorului cumplit îl supără pe Sentaro. El a înțeles că nu are niciun rost să mai piardă timpul căutându-i de unul singur pe acei eremiți. Se hotărî să meargă chiar atunci la altarul lui Jofuku, spiritul lor protector.
Și, ajuns la altar, s-a rugat șapte zile, cerându-i lui Jofuku să-i descopere calea spre eremiții care au ceea ce el caută atât de mult.
Pe la miezul celei de a șaptea nopți, pe când Sentaro se ruga în templu, ușa altarului se deschise și într-o rază de lumină, ca printr-o minune, apăru însuși Jofuku. El l-a chemat pe Sentaro mai aproape și, cu o voce venită parcă din înaltul munților, i-a zis:
– Dorința ta este una egoistă și nu poate fi satisfăcută cu ușurință. Tu crezi că ai putea să devii eremit (2) pentru a găsi Elixirul Vieții. Dar știi tu oare cât de grea este viața unui sihastru? Știi că el n-are voie să mănânce decât fructe, pomușoare și coajă de pin? Sihastrul trebuie să se îndepărteze de lume pentru ca inima lui să devină curată ca aurul și liberă de orice dorință pământească. Respectând cu strictețe aceste reguli, el încetează a mai simți foamea, frigul sau căldura, iar corpul lui devine atât de ușor încât poate fi dus de un cocor sau un pește, sau poate merge pe apă fără a-și uda picioarele.
Ție, Sentaro, îți place viața frumoasă și comodă. Dar nu-ți place să muncești. Tu nu poți suporta nici căldura mare și nici frigul. Niciodată nu vei putea să umbli desculț sau, pe timp de iarnă, să ai pe tine doar o haină subțire. Nu cred că ai avea răbdarea și puterea de a trăi viața unui eremit.
Totuși, ca răspuns la rugăciunile tale, am să-ți ofer ceva. Vei merge în Țara Vieții Veșnice, unde nu există moarte.
Spunându-i toate astea, Jofuku îi dădu lui Sentaro un mic cocor din hârtie, care urma să-l ducă în țara promisă. Sentaro se miră mult. Și atunci văzu cum, sub ochii lui, cocorul crescu atât de mare, încât să-l poată duce pe spatele său. Pasărea își întinse aripile, se înălță sus în cer și zbură de-asupra munților, spre mare.
La început Sentaro era foarte speriat. Dar treptat se obișnui cu iuțeala zborului. Au tot zburat și zburat mii de kilometri. Cocorul nu se opri nici pentru o clipă să se odihnească sau să mănânce, pentru că, firește, o pasăre de hârtie nu avea nevoie de mâncare. Însă, lucru straniu, nici lui Sentaro nu-i era foame.
După câteva zile de zbor au ajuns la o insulă. Cocorul se îndreptă mai spre centrul insulei și coborî.
Imediat ce Sentaro se dădu jos, pasărea își strânse aripile, se făcu mică de tot și se ascunse în buzunarul stăpânului său.
Sentaro se uita în jur cu mirare, curios să vadă cum este Țara Vieții Veșnice. Făcu mai întâi înconjurul insulei, apoi străbătu și un oraș care se părea că ocupă cam toată insula. Lucrurile erau ciudate și diferite de cele pe care le cunoștea de acasă. Atât țara, cât și oamenii de acolo păreau a fi destul de avuți.
Sentaro hotărî să rămână și să locuiască pentru început la un han. Proprietarul hanului părea a fi un om bun. Când Sentaro îi spuse că ar vrea să locuiască acolo, el îi promise să-l ducă la guvernatorul orașului și să-l ajute cu tot ce este necesar. Îi oferi chiar și o casă și Sentaro deveni locuitor permanent al Țării Vieții Veșnice.
Chiar de la început descoperi că nici un trăitor de pe insulă nu cunoscuse vreodată ca cineva să moară sau să se îmbolnăvească în țara lor. Cândva, demult, preoți veniți din India și China le povestiseră băștinașilor că ar exista undeva un frumos tărâm numit Paradis, unde fericirea și pacea umplu inimile oamenilor, dar pentru a ajunge acolo trebuie să treci neapărat prin moarte. De aceea, spre deosebire de Sentaro, locuitorii Țării Vieții Veșnice, atât cei bogați cât și cei mai săraci, în loc să fie înspăimântați de moarte, visau la ea zi și noapte. Erau cu toții obosiți de viață prea lungă și doreau să ajungă în minunatul loc numit Paradis, despre care le povestiseră acei preoți cu secole în urmă.
Pentru Sentaro lucrurile acestea păreau de-a-ndoaselea. El venise în Țara Vieții Veșnice pentru a scăpa de moarte, însă găsi pe insulă oameni care, fiind sortiți a nu muri vreodată, considerau totuși moartea o binecuvântare.
Ceea ce el credea până atunci a fi dăunător, acei oameni luau drept bun de mâncat, iar ceea ce el obișnuia să mănânce, ei respingeau. Când se întâmpla să vină negustori din alte țări, oamenii de pe acea insulă năvăleau nerăbdători să cumpere diferite otrăvuri, pe care le înghițeau lacom, sperând ca moartea să vină și să-i ducă în Paradis.
Dar dacă acele otrăvuri în alte părți duceau la moarte sigură, aici, în acest loc neobișnuit, nu aveau niciun efect. Ba din contra, oamenii, care le înghițeau în speranța să moară, descopereau în scurt timp că se simțeau chiar mai bine.
În zadar încercau ei să-și imagineze cum ar fi moartea. Cei mai înstăriți și-ar fi dat toți banii și toate bunurile pe care le aveau doar pentru a-și scurta viața cu cel puțin două sau trei sute de ani. Să trăiască veșnic, fără nici o schimbare, era un adevărat chin pentru ei.
În farmaciile de pe insulă se găsea un medicament foarte solicitat, pentru că provoca, peste câteva sute de ani, o ușoară încărunțire a părului și dureri nesemnificative de burtă.
Sentaro rămase uluit când văzu că peștele scorpie-de-mare, care este foarte otrăvitor, acolo se servea în restaurante printre cele mai delicioase bucate, iar vânzătorii vindeau în stradă sosuri făcute din cantaride (3). Niciodată însă nu văzu pe cineva să se îmbolnăvească după ce a mâncat acele bucate ucigătoare.
Sentaro era sigur că niciodată nu va obosi de viață și considera o prostie să-ți dorești moartea. El era poate unicul om fericit de pe acea insulă. Își dorea să trăiască mii de ani și să se bucure de viață.
Timpul trecea repede, ca o săgeată în zbor, pentru că era mereu ocupat cu treburi, de dimineață până seara târziu. Dar lucrurile nu mai mergeau la fel de bine ca la început. Suferise mai multe pierderi în afaceri. Iar de câteva ori ajunsese și până la ceartă cu vecinii săi. După trei sute de ani începu și el să obosească de viață și-i era dor să-și revadă propria țară și vechea sa casă. Își dădea bine seama că, oricât de mult ar trăi în această parte a lumii, viața lui va fi întotdeauna la fel.
În dorința de a părăsi Țara Vieții Veșnice, Sentaro își aminti de Jofuku, acel care cândva l-a ajutat să scape de moarte. Și începu să se roage sfântului să-l ducă înapoi, în țara sa. Nici nu-și încheie bine rugăciunea, că din buzunarul său sări cocorul de hârtie. Sentaro era nespus de mirat să vadă că după atâția ani cocorul era același. Ca și acum mulți ani, sub ochii lui, pasărea crescu și crescu, până se făcu destul de mare pentru a-l duce în spate pe Sentaro. Cocorul își desfăcu aripile și își luă zborul peste mare, îndreptându-se spre Japonia – țara lui Sentaro.
Stranie mai este uneori și firea omului. Nici nu se desprinseră bine de pământ, că lui Sentaro deja îi părea rău de ceea ce lăsa în urmă. În zadar încercă să oprească pasărea. Ea își continuă zborul mii de kilometri deasupra oceanului.
Dar, deodată, pe neprins de veste, începu o furtună și minunatul cocor de hârtie se umezi, se boți și căzu în mare. Odată cu pasărea se prăbuși în apă și Sentaro. Îngrozit la gândul că ar putea să se înece, el strigă rugându-l pe Jofuku să-l salveze. Privi în jur, dar nu era nici o corabie. În timp ce se zbătea să se țină deasupra apei văzu un rechin plutind spre el. Acesta se apropie și își deschise gura imensă, gata-gata să-l înghită. Sentaro, înțepenit de frică și simțind că i-a venit sfârșitul, țipă, rugându-l pe Jofuku să-i dea scăpare.
Și atunci… Sentaro se trezi de la propriul țipăt și înțelese că adormise în fața altarului în timpul lungii sale rugăciuni. Își dădu seama că toate acele aventuri extraordinare și înspăimântătoare le trăise doar în vis.
Deodată, o lumină strălucitoare se îndreptă spre el. În lumină apăru un înger cu o carte în mână. El îi spuse lui Sentaro:
– Am fost trimis de Jofuku. El, ca răspuns la rugăciunea ta, ți-a arătat în vis cum este Țara Vieții Veșnice. Până și acolo, în vis, tu ai obosit de viață și l-ai rugat să te readucă în țara ta natală, unde, precum știi, există moarte. Tot în vis, Jofuku, pentru a te pune la încercare, te-a lăsat să cazi în mare și apoi a trimis un rechin să te înghită. Și, iarăși, tu nu-ți doreai să mori și ai cerut ajutor.
Degeaba vrei să devii eremit sau să găsești Elixirul Vieții. Aceste lucruri nu sunt pentru cineva ca tine. Tu nu poți îndura o astfel de viață. Cel mai bine pentru tine ar fi să te întorci la casa părintească, să muncești și să-ți trăiești viața în continuare. Să-ți cinstești mereu strămoșii și să pregătești un viitor pentru copiii tăi. Anume așa vei trăi până la adânci bătrânețe. Renunță la dorința de a scăpa de moarte, pentru că nici un om pe pământ nu poate trăi veșnic.
În această carte, pe care ți-o dau acum, vei găsi multe învățături. Dacă le vei urma, vei merge pe calea cea bună.
Și îngerul dispăru. Sentaro, omul care nu vroia să moară, rămase să învețe lecția. Luă cartea și se întoarse la casa părintească, renunțând la toate dorințele sale fără rost și străduindu-se să ducă o viață așezată și cu folos. Învățăturile din acea carte, pe care i-o dădu îngerul, l-au ajutat să urmeze calea cea bună și să devină chiar fericit.
Sursa: Revista Limba Română, Nr. 3-4, anul XVIII, 2008
1 Joncă – mică ambarcațiune rudimentară din lemn, cu mai multe catarge și cu pânze, folosită la transportarea mărfurilor și la pescuit.
2 Eremit – persoană care duce o viață singuratică, retrasă; sihastru, pustnic.
3 Cantaridă – insectă verde-aurie numită și gândac-de-frasin.
