Într-un mic sat japonez, de pe malul mării, trăiau odată doi frați. Fratele mai mare era harnic, iar cel mic, leneș. Într-o zi fratele mai mare se duse la pădure să taie lemne. Munci fără odihnă până la amiază. Când soarele ajunse drept în creștetul capului, un bătrân se opri în fața sa. Avea în mână o piuliță de piatră, în care se macină orezul.
— Aceasta este o piuliță fermecată. Tu ești om bun și harnic, piulița îți va da tot ceea ce vei dori. Mestecă în ea cu pistilul (*) și spune-ți dorința. Te rog s-o iei cu tine acasă, spuse bătrânul către băiat.
Îi lăsă darul și înainte ca băiatul să poată privi piulița, bătrânul era de-acum departe; nici nu avu timp să-i mulțumească. Dar se bucură foarte mult și fericit luă piulița și alergă acasă.
— Piuliță, te rog, dă-mi orez! Avem nevoie de orez! se rugă el frumos și învârti cu pistilul în piuliță, până când se auzi sunând.
Deodată din piuliță începu să curgă orez, o grămadă întreagă de orez. Într-o clipă toate ungherele din casa săracului se umplură cu orez.
— Îți mulțumesc, piuliță! mulțumi modest și cu dragoste fratele mai mare.
Și, deoarece avea prea mult orez, se duse în sat și-l dărui oamenilor.
— Îți mulțumim, îți mulțumim mult! Ne-ai ajutat să nu ne moară copiii de foame! îi spuneau sătenii. Numai fratele său leneș nu era mulțumit. „Eh, dacă aș avea eu o piuliță ca aceasta, aș ști să o folosesc altfel!” mormăia el.
Într-o zi, când fratele mai mare se duse la pădure să taie lemne, fratele cel mic luă piulița și plecă din sat cu ea. Dar când să treacă de ultima casă, se gândi: „Ce-ar fi să fug, să am piulița numai pentru mine și să nu mi-o fure nimeni?”
În cele din urmă se hotărî să plece pe mare. Luă o barcă cu vâsle, puse în ea piulița și încercă să vâslească spre largul mării. Se îndepărtă repede de mal și barca se legăna pe valurile puternice. Leneșului i se păru că se află destul de departe de mal, pentru ca nimeni din sat să nu-l poată găsi. Se opri, nu mai vâsli și începu să se gândească ce ar putea să ceară piuliței. „Am găsit! Cel mai mult îmi plac covrigii dulci de orez! Aș dori foarte mult asemenea covrigi!” Mestecă tare cu pistilul în piuliță, așa cum văzuse la fratele său și porunci:
— Să-mi dai covrigi! Să-mi dai mulți covrigi dulci de orez!
Abia termină vorba, când începu să iasă din piuliță o mulțime de covrigi albi și buni.
— Ce bunătate! Numai covrigi dulci! Și toți sunt numai ai mei! se entuziasmă leneșul.
Apoi se repezi la ei și-i mâncă pe toți.
Dar covrigii erau dulci și au fost atât de mulți, încât deodată îi veni pofta să mănânce și ceva sărat, ca să scape de gustul dulce.
Din nou învârti cu pistilul în piuliță și spuse:
— Să-mi dai îndată sare! Vreau sare! Toarnă-mi sare!
Deodată începu să curgă din piuliță sare albă. Curgea mereu. Leneșul luă sarea în mână și strigă:
— Destul! Destul! Ajunge!
Dar sarea curgea fără încetare, se umplu barca, se cufundă împreună cu leneșul, dar el se ținea de barcă și continua să strige:
— Destulă sare! Destulă sare!
Din piuliță însă sarea curgea mereu și continuă să curgă și acum. De aceea marea este sărată.
În românește de Teodor Holban
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 11, 1975 [p.186-188]
* Pistil (pisălog) – unealtă casnică (de lemn, metal sau piatră), cu o măciucă la un capăt sau la amândouă, cu care se pisează ceva în piuliță (n. red.).
