A fost odată o prințesă care avea un obicei foarte prost. Se scula noaptea din somn și-și curăța dinții cu scobitori. A-ți curăța dinții cu scobitori nu este un lucru rău, numai că prințesa, după ce și-i curăța, în loc să arunce scobitorile unde trebuia, le înfigea între paiele rogojinii care acoperea podeaua camerei sale și pe care se afla salteaua unde dormea. Nu era deloc sănătos și, tot făcând așa în fiecare seară, găurile din rogojină au fost curând umplute cu scobitori folosite.
Într-o noapte, mica prințesă fu trezită de zgomotele unei lupte aprige. Auzi voci de luptători și sunete de săbii. Speriată, se ridică și aprinse lampa de lângă salteaua pe care dormea. Se uită mai bine și fu așa mirată de ce văzu, că nu-i veni să creadă ochilor. Chiar lângă plapuma ei erau mulți luptători mititei. Unii se duelau cu săbiile, alții cântau și cu toții făceau un zgomot teribil. Prințesa se gândi că visează și se ciupi de față și de mâini să se convingă că nu doarme. Descoperi că într-adevăr nu dormea. Era trează, iar micuții luptători se aflau încă acolo și făceau un mare tărăboi. Din cauza gălăgiei lor nu putu să doarmă toată noaptea și, când reuși să ațipească, se trezi speriată de liniștea care se lăsă dintr-o dată. Înțelese atunci că micii luptători plecaseră.
A doua zi, prințesa se simțea obosită și înfricoșată. Îi era însă rușine să-i spună tatălui ei ce se întâmplase, de teamă că n-ar fi crezut-o. Se întâmplă același lucru și în nopțile următoare. Micuții luptători făceau un tărăboi așa de mare, că prințesa nu putea să doarmă aproape deloc, noapte de noapte și, de la o zi la alta, devenea tot mai palidă. Curând o ajunse o oboseală mare și se îmbolnăvi rău de tot.
Tatăl său o întrebă ce i se întâmplase și, până la urmă, află totul. N-o crezu și de aceea se hotărî să se convingă cu propriii săi ochi. Când se lăsă noaptea, îi spuse prințesei să se culce în camera lui și el se duse să vegheze în camera ei. Rămase treaz toată noaptea și pândi apariția micilor luptători. Dar aceștia nu veniră. Așteptând, observă multe scobitori pe rogojină. Se uită cu atenție la ele și, în sfârșit, descoperi ce se întâmplase.
În ziua următoare chemă pe prințesă și-i arătă una din aceste scobitori. Laturile ei erau crestate și tăiate. Semnele erau așa de micuțe, încât prințesa abia putea să le vadă. Îl întrebă pe tatăl ei ce-ar putea însemna aceste semne. Tatăl îi spuse că micii samurai veneau în camera ei deoarece lăsase scobitorile pe jos, pe rogojină. Ei nu aveau săbii, dar și le doreau foarte mult. O scobitoare era cea mai bună sabie pentru un micuț luptător. Acesta era și motivul pentru care ei veneau, noapte de noapte, și se luptau în dormitorul ei.
— Noaptea trecută, îi spuse tatăl, n-au mai venit, pentru că eram eu acolo cu o sabie adevărată și le-a fost frică.
Spunând aceasta, se uită încruntat la fiica lui și o întrebă:
— De ce sunt așa de multe scobitori folosite în camera ta?
Prințesei îi fu tare rușine să recunoască în fața tatălui că are un obicei așa de prost, dar, în cele din urmă, mărturisi că ea folosise scobitorile și le înfipsese între firele rogojinii, pentru că îi era prea lene să se scoale și să le arunce acolo unde trebuie.
Îi mai spuse că-i pare rău de ceea ce a făcut și-i promise că nu va mai fi niciodată așa leneșă. Culese apoi toate scobitorile și le aruncă afară.
În noaptea aceea micuții samurai nu mai veniră, pentru că nu mai existau scobitorile pentru a se lupta cu ele. Și n-au mai venit niciodată.
După această întâmplare neplăcută, prințesa se făcu foarte ordonată și tatăl ei fu foarte mulțumit de ea. N-a uitat însă niciodată pe micii luptători și, chiar dacă prințesa mai folosea scobitori, fiți siguri că avea cea mai mare grijă să le arunce la locul lor.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 132-135]
