Toate acestea s-au întâmplat demult.
Într-un oraș trăiau doi prieteni buni, Teppeiroku și Hacikorobei. O dată, în seara de Anul Nou, se înțeleseseră între ei să-și povestească unul altuia cel dintâi vis pe care-l vor avea. Stând ei la un păhărel de vin, pe Hacikorobei îl cuprinse pe nesimțite toropeala și ațipi.
Prin somn, începu să râdă: „He-he-he! Hi-hi-hi”.
Teppeiroku se grăbi să-și trezească prietenul:
— Dragul meu, văd că ai și visat primul vis din noaptea Anului nou, și încă unul frumos de tot, după cât se pare. Hai, povestește-l mai degrabă!
— Prostii! Ce-i drept, am moțăit un pic, dar de dormit n-am dormit nicio clipă.
— Nu minți! Ai dormit de-a binelea și ai râs prin somn de parcă te gâdila cineva, înseamnă c-ai avut un vis. Spune mai repede ce ai visat, abia aștept să aud.
— Nu știu dacă am râs ori ba, dar de visat n-am visat nimic. Nu știu ce tot vrei de la mine!
— Nu mai tăgădui, ai visat! Ai prins firul unui vis, acuma desfășoară-l…
Începură să strige amândoi: „Ai visat!”; „Ba n-am visat!”. Și niciuna, nici două, se luară la ceartă, fiindcă se știe, unde e vorbă multă e și ceartă. Ai făgăduit că vei povesti. Iar după ceartă, ajunseră și la judecată.
Teppeiroku îl trase cu de-a sila pe Hacikorobei înaintea judecătorului. Acesta îi porunci cu asprime:
— Mărturisește că ai tăinuit visul de Anul nou!
Dar Hacikorobei o ținea întruna:
— Nu pot să povestesc un vis pe care nu l-am visat.
Judecătorul se mânie și porunci să-l lege pe Hacikorobei de vârful unui brad, pe muntele Goten. Vântul rece îl legăna de colo-colo.
Peste noapte veni în zbor un Tengu 1 rotindu-se și dând din aripi prin văzduh, ca o pasăre mare. Se lăsă pe o creangă și întrebă:
— Hei, cine-i acolo? Răspunde!
— Sunt eu, Hacikorobei.
— Dar ce cauți aici noaptea, în vârful copacului?
— Uite-așa și-așa, judecătorul m-a silit să recunosc că am visat un vis pe care nu l-am visat și a poruncit să fiu legat de bradul ăsta.
— Sărmanul de tine… Stai să te dezleg.
— Îți mulțumesc din toată inima, domnule Tengu. Dar te rog să-mi spui ceva: cum faci dumneata de zbori prin văzduh? Trebuie să fie o treabă tare anevoioasă.
— Ba dimpotrivă, nu-i cine știe ce. Toți cei care stăpânesc comoara Tengu pot zbura astfel.
— I-auzi! Dar ce fel de comoară e asta?
— Uite colea, vezi acest băț? Pare un lucru de rând, dar are puteri vrăjite. Când vrei să te înalți în văzduh, trebuie să-l fluturi și să zici: „Șiteareakociancian! Șiteareakoc!” „Iar când vrei să cobori, miști iarăși bățul și spui: Ogiuzuinogiui! ogiuzuinogiui!” Asta e tot. Și să-ți mai spun ceva. Tu te juri că n-ai visat nimic, dar eu știu că ai visat, și încă mut! Nu vrei să cădem la învoială? Tu îmi dai mie visul tău prevestitor, iar eu îți dau în schimb bățul fermecat.
— Într-adevăr, bățul ăsta e o minune a minunilor. Fie; să facem schimbul. Dar mai întâi vreau să mă încredințez cu ochii mei ce putere are.
— Încearcă tu însuți, spuse Tengu, dându-i bățul fermecat.
Hacikorobei strigă: „Șiteareakociancian! Șiteareakociancian!” Mișcă bățul și se pomeni zburând lin prin văzduh. Tare-i mai plăcu! Zbura, zbura, întruna, dar nici gând să coboare. Tengu așteptă cât așteptă, apoi începu să răcnească din răsputeri:
— Ajunge, Kacikorobei! Dă-mi înapoi comoara! Nu-mi mai trebuie visul tău, numai dă-mi înapoi bățul vrăjit!
Dar Hacikorobei zbura tot mai departe, tot mai departe… Ce era să mai facă bietul Tengu?
Hacikorobei ar fi rămas mult și bine în văzduh, dar i se făcu foame. Spuse: „Ogiuzuino giui! ogiuzuinogiui!” Flutură bățul și se pomeni pe pământ, în orașul Numata. Se uită Haciko împrejur, întrebându-se unde-ar putea să mănânce ceva. Nu prea departe zări o casă cu o firmă triunghiulară pe care scria: „Birtul Trei Colțuri”.
Ia te uită!
Ciudată firmă… Ce-o fi vrând să însemne asta! se întrebă Hacikorobei. Ia să intru… Tăițeii au tocmai forma asta, în trei colțuri. Pesemne că aici se mănâncă numai tăiței.”
La ușă și strigă tare:
— Hei, cine-i stăpân aici? Nu s-ar putea mânca o strachină de tăieței?
La bătăile lui ieși un om cu buză de iepure:
— Poftiți, rogu-vă în casă. Pe-aici… Luați-o pe scări în sus.
Hacikorobei urcă și se trezi într-o odaie triunghiulară. Birtașul îl întrebă:
— Nu doriți să vă spălați mai întâi?
Hacikorobei intră în baie. Acolo se afla o putină în trei colțuri, cu apă fierbinte. Se îmbăie cumsecade, apoi spuse:
— Ei, acuma aduceți tăiețeii. Să fie cât mai mulți!
Îi puseră dinainte o măsuță, dar ce să vezi, măsuța avea și ea tot trei colțuri. „Ei, se miră el – aicea toate sunt triunghiulare”, își zise Hacikorobei cu uimire.
Începu să înfulece tăiețeii. Deodată, ca din pământ, țâșni o broască triunghiulară: „Plici!…” Țopăi de câteva ori pe masă, apoi se făcu nevăzută. Când sfârși de mâncat, Buză de iepure aduse socoteala. Dar cum Hacikorobei se nimerea să nu aibă la el niciun ban zise:
— Nu merită, să-ți dau nicio para pe tăiețeii ăștia prin care a țopăit broasca. Nu-mi pune nimic de plată, așa să știi.
— Ce-ți trece prin minte?! răcni Buză de iepure. Nu cumva ai vrea să mănânci pe de pomană? Scoate banii mai repede!
Hacikorobei încasă un pumn zdravăn și se rostogoli pe scări, lovindu-se cu capul de un stâlp în trei muchii. Pe frunte îi apăru un cucui triunghiular cât toate zilele. De durere, Hacikorobei începu să țipe și deschise ochii… Ce fericire! Totul nu fusese decât un vis.
Iar prietenul îl întrebă nerăbdător:
— Ei, ce-ai visat în noaptea de Anul nou?
1 Personaj vestit pentru lăudăroșenia sa.
