Trăia cândva un om atât de zăpăcit și de încurcă-lume cum nu se mai pomenise. Odată se hotărî omul nostru să plece la templul zeului Inari 1, a cărui sărbătoare tocmai se prăznuia a doua zi, și-i spuse nevestii:
— Femeie, mâine plec la templul zeului Inari. Pregătește-mi de cu seară niște plăcințele Moci 2, pentru drum. Am de mers cale lungă.
Dimineața se sculă devreme, înainte de răsăritul soarelui. Femeia încă dormea.
— Nevastă, hei, nevastă! Unde-ai pus plăcințelele?
— Vezi acolo, la fereastră, răspunse femeia somnoroasă.
Omului i se păru că aude: „Acolo, lângă glastră.” Căută prin locul unde știa că-i glastra și dădu peste o ulcică rotundă în care nevasta își ținea sulimanurile. Năuc cum era, crezu că a găsit merindele căutate:
— Nevastă, hei, nevastă, unde-i basmaua, să leg plăcinta.
— Vezi și tu pe raft, mormăi femeia.
„Dar zăpăcitul înțelese pe pat”. Dibui el pe pat, și găsi cingătoarea cea lată de dedesubt a femeii. Încredințat că a dat peste basma, înveli ulcica în pânza cu pricina și și-o atârnă la brâu. Iar în loc de cuțit înșfacă la iuțeală melesteul de lemn.
— Nevastă, hei, nevastă! strigă iarăși. Unde mi-ai pus pălăria de paie?
— Caut-o în bucătărie.
Căută el prin bucătărie și dând peste un coș vechi, de paie, și-l îndesă pe cap. Începu să se încalțe 3. Trase un ciorap pe piciorul drept, iar pe stângul uită să-l mai încalțe; potrivi sandaua pe piciorul stâng, dar cu gândurile aiurea uită s-o mai pună și pe cea dreaptă.
Gătit în felul acesta, porni la drum cu mare zor. Începu să se lumineze de ziuă. Tocmai trecea printr-un sat. Oamenii arătau cu degetul spre el și râdeau înveseliți:
— Ia uitați-vă ce mai trăsnit! Și-a pus coșul pe cap, să-i țină umbră! Unde-o fi găsit o pălărie nemaivăzută?
„Despre cine o fi vorbind?” se gândi zăpăcitul cu mirare. Se uită el în urmă: nimeni.
„Te pomenești că oi fi chiar eu…” Își scoase pălăria și ce să vadă? Nu era pălărie, ci un coș: îl aruncă în iarbă plin de necaz și porni mai departe.
Merse el cât merse și iarăși ajunse într-un sat. Oamenii râdeau cu și mai mare poftă:
— Ia priviți cum s-a încălțat năzdrăvanul acesta! Nu cumva o fi beat?
Se uită drumețul nostru la picioare și rămase împietrit.
După ce ieși din sat, se descălță bombănind, aruncă sandaua și ciorapul cât colo și plecă mai departe desculț.
Dar când ajunse în satul următor, oamenii iarăși îl arătau cu degetul, râzând să se prăpădească.
— Ia uitați-vă la el! Păzea că vă înjunghie! Măi, ce om năstrușnic! Ce i-o fi venit istețul să ia făcălețul la brâu, în loc de cuțit?
Se uită călătorul și chipul i se lungi de mirare: la brâu purta cogeamite melesteul de lemn. Supărat foc îl azvârli departe, pe câmp, și se depărtă cu mare grabă.
Și iată că ajunse zăpăcitul nostru la porțile templului, unde se vindeau amulete. Avea la el o sută de moni.
Chibzuise de acasă să dea trei moni pentru un talisman, iar cu restul banilor să bea, să mănânce și să petreacă. Dar din pripă și zăpăceală se încurcă iarăși. Opri trei moni pentru sine, iar celorlalți le dădu drumul în cutia în care preoții strângeau bani de la credincioși. Ce era să mai facă? Să-i ceară înapoi îi era rușine, iar trei moni nu-i ajungeau nici e departe să chefuiască. Flămând și amărât, se duse după un dâmb, în spatele templului, unde nu era nimeni.
Desfăcu legătura cu mâncare, dar când colo, în ulcică nici urmă de plăcinte. Cuprins de furie, o aruncă devale: oala nimeri într-un bolovan și se prefăcu în țăndări.
Voi să împăturească basmaua și ș-o pună în sân, dar… asta ce-o mai fi? Pe dinaintea ochilor îi fluturară niște șnururi lungi. Se uită mai bine și băgă de seamă că nu-i basma, ci chiar cingătoarea de dedesubt a femeii. O lepădă iute tresărind de parcă l-ar fi fript. Se ridică să plece și de-abia atunci luă aminte că și-a îmbrăcat halatul pe dos. Fugi rușinat, cât mai departe de mulțime, ca să nu-l vadă cineva și să facă haz pe seama lui.
Nu-i mai era aminte de petrecere. Oamenii se îndreptau spre templu, unde tocmai începea praznicul, dar el o porni de unul singur înapoi spre casă. Și parcă dinadins foamea începu să-l chinuie din ce în ce mai aprig.
Tocmai trecea pe lângă o prăvălie dinaintea căreia se afla o piatră albă, rotundă, semăna cu o pâinișoară: era semn că acolo se vând lipii de orez.
— Cât costă o lipie?
— Trei moni, răspunse neguțătorul.
„Înseamnă că-mi ajunge să cumpăr una, se gândi gură-cască. Mi-au rămas chiar trei moni.”
Dădu banii, înșfacă piatra rotundă și pe-aci ție drumul. Vânzătorul, uluit, începu să strige:
— Stai, omule! N-ai luat lipia, ai luat o piatră! Stai nițel să-ți dau lipia adevărată!
Dar ți-ai găsit! Încredințat că i se mai cer bani, zăpăcitul o luă la fugă de-i sfârâia călcâiele strigând către neguțător:
— Ți-am lăsat trei moni! Asta-i prețul! Dă-mi pace!
Vânzătorul încercă să-l ajungă, dar în cele din urmă se lăsă păgubaș. Ostenit, fugarul se opri într-un târziu și mușcă lacom din lipie! Pipăindu-și îndurerat dintele rupt, omul se uită lung la piatra albă pe care o luase drept lipie. O aruncă în râu și porni oftând spre casă. Ostenit, înciudat și înfometat, mormăia: „Numai nevasta e vinovată de toate. N-a avut grijă să mă pregătească de drum cum se cuvine. Numai să ajung acasă și-o învăț eu minte.”
Zis și făcut. Abia păși pragul că începu să strige mânios:
— Nemernico! M-ai făcut de râsul lumii!
— De ce mă ocărăști, vecine? Cu ce te-am făcut eu de râs?
Zăpăcitul căscă ochii cât cepele. Firește, nimerise în casa de-alături, iar femeia din fața lui nu era nevastă-sa, ci nevasta vecinului. Ieși în goană și nu se mai opri până la prăvălie, cumpără pe datorie niște ceai, ca să-și împace vecina. Se întoarse la ea și-i întinde pachețelele cu sfială:
— Primește acest dar și iartă-mă că am fost necuviincios.
Dar ea de colo:
— Ia te uită! Așa curând te-ai întors?
Înainte vreme nu se ura asteptându-te.
Zăpăcitul simți că-i fuge pământul de sub picioare. Năuceala îl făcuse de astă dată să nimerească în propria-i locuință. Ridică din-umeri stingherit:
— Nu era nimic pe-acolo care să merite a fi văzut de aceea m-am înapoiat așa repede. Și-apoi mult mai bine se petrece acasă decât la praznic. Uite, ți-am adus și un mic dar. Pune ceaiul la fiert.
1 Zeu protector al agriculturii și sericiculturii, întrucât este o zeitate a câmpurilor, cultul său a început să se identifice cu acela al vulpii de câmpie. Se sărbătorește în aprilie.
2 Moci – un fel de plăcințele. Orezul fiert în apă este pisat în piuliță până se obține o pastă omogenă, din care se fac plăcinte de diferite forme: rotunde, în semilună etc..
3 Japonezii poartă ciorapi albi de pânză (tabi) cu un loc separat pentru degetul mare, ca o mănușă.
