Într-un sat din Japonia trăia odată un tânăr voinic și chipeș, cum nu se mai văzuse până atunci prin părțile locului. Era cel mai harnic dintre tinerii satului. La lucratul pământului sau la tăiatul lemnelor în pădure era neîntrecut. Pe ce punea mâna, făcea repede și bine.
Într-o zi, înainte de revărsatul zorilor, plecă la munte împreună cu alți săteni pentru a doborî copacii și a-i stivui în grămezi. Harnic cum era, termină treaba mai repede decât de obicei și se duse la râu să facă baie. Hotărî să meargă cât mai în susul râului, acolo unde nu mai fusese niciodată. Merse cât merse și dădu de un lac mare, unde numai puțini oameni ai satului ajunseseră doar din întâmplare. Se apropie de mal și fu surprins să vadă mai multe fete scăldându-se în lac. Fiecare dintre ele era de o frumusețe deosebită, așa cum tânărul nu mai văzuse niciodată. Încântat că le vede, se ascunse după un copac gros de pe malul lacului. Privi cu atenție în jur și descoperi mai multe rochii argintii și ușoare ca pana, agățate de crengile copacilor
Luă una din acele rochii și se ascunse cu ea undeva, ceva mai departe de mal, așteptând ca fetele să iasă din lac.
Curând ele ieșiră din apă, își puseră rochiile și dispărură fără urmă. Una, însă, negăsind-o pe a ei, se așeză la rădăcina unui brad înalt, după un tufiș, și începu să plângă. Tânărul, care urmărise totul de la distanță, văzu cum frumoasa fată se îneacă în lacrimi. Veni la ea și o întrebă:
— Ce s-a întâmplat? De ce plângi?
— Eu sunt o zână, îi spuse ea, continuând să plângă. În timp ce făceam baie, mi-a dispărut rochia. Fără ea nu mă mai pot întoarce la surorile mele, sus, deasupra norilor, în împărăția zânelor! îi explică fata printre sughițuri.
— Ce păcat! zise atunci tânărul, cu glas compătimitor. Dacă nu te mai poți întoarce la ele, acolo sus, deasupra norilor, atunci mărită-te cu mine! Te învoiești?
Fata, la început, îl refuză. El însă insistă cu blândețe și, în cele din urmă, o convinse să îl ia de bărbat. O duse acasă și făcură o nuntă la care veni tot satul. Timpul trecu repede. Trăiră în înțelegere și zâna născu un băiețel frumos ca ea și ca tatăl lui. Când împlini trei ani, mama încercă, într-o după-amiază, ca de obicei, să-l culce. Îl urcă pe salteaua de pe tatami (rogojină), se întinse lângă el și începu să-i spună o poveste cu zâne și Feți-Frumoși. Cum stătea ea cu ochii pironiți pe pereți, văzu un pachet de hârtie ascuns între grinzile de lemn ale tavanului. Curioasă să vadă ce e în el, se ridică de pe saltea, luă pachetul, îl deschise, și găsi rochia pe care o pierduse cu ani în urmă, când făcuse baie în lac. Își dădu seama imediat că soțul ei era cel care-i luase rochia și-o ascunsese. O cuprinse îndată un sentiment de mânie împotriva lui și, de cum văzu rochia din nou în mâinile ei, căzu într-o adâncă nostalgie. I se întâmplă ceea ce nu i se întâmplase niciodată de când se măritase cu pământeanul; își reaminti de locurile de deasupra norilor, unde se născuse și copilărise. Întrucât soțul ei era plecat de acasă, își puse rochia de zână și se pregăti să plece deasupra norilor, împreună cu copilul. Dar chiar atunci soțul ei se întoarse acasă.
— Unde pleci? o întrebă el, nebănuind ce se întâmplase în lipsa lui.
— Deși te iubesc, răspunse ea, trebuie să mă duc acolo, de unde am venit, pentru că mi-am găsit rochia. Dacă îmi vei simți lipsa, te rog să-ți faci o sută de sandale de papură, să le încalți pe rând și să vii, cu ajutorul lor, sus, la mine.
După ce-i spuse toate astea, se urcă pe un nor, cu copilul în brațe și dispăru fără urmă în văzduh. Rămas singur, copleșit de durerea despărțirii, soțul se apucă să facă, zi și noapte, sandale de papură. Dar să faci o sută de sandale, nu era lucru ușor. Avea nevoie de mult timp. Când ajunse la nouăzeci și nouă, își pierdu răbdarea. Chiar în acel moment se coborî un nor întunecat să-l ducă sus, la zâne. Se urcă bucuros pe el, și începu să se ridice. Când ajunse aproape de
cer, norul îl opri la o mică distanță de intrarea în împărăția zânelor, deoarece soțul nu mai avusese răbdare să facă și ultima pereche de sandale pentru a completa cifra de o sută, așa cum îl sfătuise soția. Zâna, soția lui, văzându-l așa de aproape de ea, îl privi surprinsă, i se făcu milă de el, îi întinse o prăjină și-l trase sus.
Cu toate că reuși să ajungă în acest fel în cer, părinții zânei nu-l plăcură și-l puseră la încercări multe și grele. Într-o zi îi cerură să care apă cu un coș de nuiele. Zâna îl ajută, punându-i în coș o hârtie muiată în ulei și așa putu să aducă apă. În altă zi îi cerură să semene semințe de mei pe câmp. Dar când se întoarse acasă, îi cerură să adune toate semințele și să le aducă înapoi. Zâna îl ajută din nou. Trimise pe ogoare mulți porumbei, care strânseră semințele și așa el putu să le aducă înapoi, până la ultimul bob.
Așteptând ultima încercare la care urma să fie pus, omul făcu o greșeală de neiertat. Într-o zi călduroasă, chinuit de sete, tăie un pepene. În cer însă era interzisă tăierea pepenilor, întrucât exista pericolul formării unui torent de apă care putea provoca inundații. Încălcând această regulă, cum tăie pepenele, șuvoaie de apă inundară cerul. Fiind pământean, fu luat de ape și dus departe de soția lui.
Aceste inundații formară Fluviul Ceresc sau Calea Lactee, pe care o puteți vedea pe cer în serile senine de toamnă. Se spune că tânărul cel harnic, soțul zânei, a devenit steaua Altair, iar ea s-a transformat în steaua Vega. Și acum cele două stele plâng una de dorul celeilalte, separate de Calea Lactee.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 122-126]
