de Edmondo de Amicis
Sunt cațiva ani de atunci! într-o dimineața de decembrie, un vapor mare parasea Liverpool și pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste doua sute de persoane, socotind și cei șaptezeci de marinari ai echipajului. Capitanul și mai toți marinarii erau englezi.
Printre calatori se aflau și cațiva italieni: trei doamne, un preot și o trupa de muzicanți. Timpul era întunecos.
Un baiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la fața, statea singur la o parte, în salonul calatorilor de clasa a II-a. Era cam mic pentru varsta lui, dar voinic și, dupa chipul lui îndrazneț și hotarat, se vedea ca este sicilian. Se așezase pe o gramada de funii și se proptea de un geamantan vechi și rupt în care își varase toata averea sa. Era oacheș la chip și parul sau negru și creț îi cadea pe umeri. Bietul baiat era îmbracat saracacios; își pusese pe spinare un tartan zdrențaros și o geanta veche de piele îi atarna de umar. Statea pe ganduri și se uita la calatori, la vapor, la marinarii care-i treceau repede pe dinainte și la marea neliniștita. Înfațișarea lui, dadea pe fața ca îndurase, de curand, o mare nenorocire. Avea un chip copilaresc și expresia unui om mare.
Nu trecuse mult de la plecarea vaporului și se ivi un marinar batran cu parul carunt, aducand de mana o fetița. Acesta se opri în fața micului sicilian și-i zise:
— Mario, iata, îți aduc o tovarașe de drum!
Lasa aici copila și se departa.
Fetița se așeza și ea jos, langa baiat, pe gramada de funii.
Se uitara unul la altul.
— Unde mergi! o întreba sicilianul.
— La Malta! raspunse fetița. Tata și mama ma așteapta acolo. Ma duc la ei. Pe mine ma cheama Iulia Fagiani.
Baiatul tacu.
Puțin dupa aceea, Mario scoase din geanta paine și poame uscate. Fetița avea pesmeți. Mancara împreuna.
— Bucurați-va! striga un marinar italian, trecand repede. O sa fie dans mare, în curand!
Vantul creștea din ce în ce, vaporul se clatina tot mai tare; dar copiii care nu sufereau de raul de mare, nici nu bagau de seama.
Fetița zambea mereu. Era cam tot de varsta tovarașului sau, dar mult mai înalta, oacheșa, ca și el, și slaba; crescuta în lipsuri, saracuța, era îmbracata cat se poate de prost. Parul îi era scurt și creț. Purta o basma roșie pe cap și la urechi avea cercei de argint.
Pe cand mancau, își povestira nenorocirile lor. Mario era orfan. Tatal sau, meșteșugar, murise de curand la Liverpool, și consulul italian îl trimitea în țara sa, la Palermo, unde bietul baiat mai avea rude departate.
Pe fetița o luase de un an, o matușa, care o iubea ca pe fata ei, și o dusese cu dansa la Londra. Parinții copilei fiind saraci, o dadusera cu nadejdea sa moșteneasca pe matușa-sa. Din nenorocire, matușa murise dupa cateva luni, calcata de un omnibuz, și nu-i lasase nici un ban. Consulul italian o trimi-tea și pe dansa în Italia și întamplarea facuse ca amandoi sarmanii copii sa fie încredințați aceluiași marinar.
— Parinții mei, adauga copila, credeau ca ma voi întoarce la ei bogata și iata-ma tot așa de saraca. Dar ei ma iubesc, și o sa ma primeasca bucuroși. Dar frațiorii mei, saracuții! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o sa le para cand ma vor revedea! O sa intru la ei în varful picioarelor. Vai! îndracita mai e marea!… Apoi începu iarași: Te duci și tu la parinți?
— Ma duc la rude…, daca vor vrea sa ma primeasca! raspunse Mario, cu întristare.
— Nu te iubesc?
— Nu știu!
— Eu împlinesc treisprezece ani la Craciun! zise copila.
Începura apoi sa vorbeasca: despre mare, despre oame-nii ce se învarteau în jurul lor. Statura împreuna toata ziua. Calatorii credeau chiar ca sunt frați. Fetița carpea un ciorap, baiatul statea pe ganduri, marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, desparțindu-se, fetița zise lui Mario:
— Noapte buna!
— Noaptea n-are sa fie buna pentru nimeni, bieții mei copii! zise marinarul italian care trecea alergand, fiind che-mat de capitan.
Baiatul voia sa raspunda și el prietenei sale:
— Noapte buna! Cand o împroșcatura neașteptata îl izbi fara veste și-l azvarli pe banca.
— Doamne sfinte! Te-ai lovit, îți curge sange! striga fetița, apropiin-du-se de el.
Calatorii care fugeau sa se adaposteasca prin cabine, nu-i bagara în seama. Mario ramasese amețit; copila înge-nunche dinaintea lui, îi șterse sangele de pe frunte, și scoțandu-și basmaua roșie de pe cap, îl lega cu ea. Cand baiatul pleca ușor capul, ca sa-l lege, îi pica puțin sange din rana pe rochia ei cea galbena și i-o pata. Mario își reveni îndata în fire.
— Ți-e mai bine? întreba copila.
— Da, n-am nimic! raspunse el.
— Noapte buna!
— Noapte buna! adauga Iulia.
Amandoi coborara în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Calatorii nici nu adormisera și o furtuna îngrozitoare izbucni deodata. Valuri furioase navalira asupra corabiei, sfaramara un catarg, rapira trei barci fixate de vapor și patru boi ce stateau la prora navei, ca și cum ar fi maturat niște frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învalma-șeala, o spaima de nespus. Unii țipau, alții plangeau, alții se rugau: era ceva înfiorator. Furtuna creștea mereu. Spre revarsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. Valuri uriașe loveau vaporul în toate laturile și napadeau pe punte, zdrobind, maturand și rostogolind în mare tot ce întampina în calea lor. Platforma care acoperea mașinile fu sfaramata și apa navali prin spartura cu un zgomot înspaimantator, stinse focul. Mașiniștii fugira înfricoșați. Atunci, apa începu sa patrunda pretutindeni.
Un glas puternic striga:
— Sariți la pompe!
Era glasul capitanului. Marinarii alergara la pompe, dar un val puternic izbi furios fara de veste spatele vaporului, sfarama parapetul și un șuvoi de apa patrunsese înauntru.
Toți calatorii, mai mult morți decat vii, se stransera în salon. Capitanul, galben la fața, aparu în mijlocul lor.
— Capitane! Capitane, strigara toți deodata. Ce ne facem? Cum stam? Ce speranța ne dai? Scapa-ne, capitane, scapa-ne, pentru numele lui Dumnezeu!
Capitanul aștepta sa se potoleasca strigatele, apoi zise cu glas liniștit:
— Nu mai e nadejde de scapare!
Toți amuțira de groaza. O singura femeie striga:
— Fie-ți mila, Doamne!
Calatorii ramasera catva timp în acea tacere înspaiman-tatoare, uitandu-se unii la alții, pieriți la fața. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate.
Capitanul vru sa încerce o scapare și porunci sa se dezlege o barca și sa o coboare pe mare. Cinci marinari in-trara într-însa, dar luntrea nici nu apucase sa atinga undele, cand un val uriaș o și rostogoli. Doi marinari se înecara. Unul din ei era batranul italian; ceilalți abia putura sa se agațe de funii și sa se urce pe bastiment.
Atunci chiar marinarii pierdura orice speranța și doua ceasuri dupa aceasta, bastimentul se și scufundase la parapet.
O scena îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate strangand pe copilașii lor la san; prietenii se îmbrațișau, dandu-și ultimul adio: unii coborau prin cabine, ca sa nu mai vada marea cu ochii. Un calator se împușca și cazu mort pe scara cabinelor. Mulți din acei nenorociți se agațau în disperarea lor unii de alții, își fra-mantau mainile, cadeau leșinați. Unii îngenuncheau dinain-tea preotului cerandu-i binecuvantarea. Copiii țipau, lumea racnea. Se auzeau glasuri ascuțite și stranii; se vedeau per-soane înmarmurite, nemișcate, cu ochii mari, holbați și ațin-tiți fara privire; pareau ca înnebunisera. Zareai pretutindeni chipuri pe care se întiparise moartea.
Cei doi copii, Iulia și Mario, se agațasera de un catarg al vaporului și priveau marea nesimțitori, fara sa clipeasca.
Marea se potolise puțin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai cateva minute și valurile aveau sa-l înghita.
— Dezlegați șalupa! striga capitanul.
Cea din urma șalupa, singura ramasa, fu îndata coborata în mare. Paisprezece marinari sarira într-însa.
Capitanul ramase pe vapor.
— Capitane! strigara cei din barca, vino cu noi.
— Nu, baieți! Trebuie sa mor la postul meu! raspunse capitanul.
— Vino, vino, poate ca vom întalni un vapor care sa ne scape; vino, de unde nu, ești pierdut!
— Nu, raman aici!
— Mai avem un loc! strigara marinarii, adresandu-se calatorilor. O femeie, sa vina o femeie!
O biata femeie, susținuta de capitan înainta, dar vazand departarea la care se afla șalupa nu cuteza sa sara și leșina. Toate celelalte femei de pe vapor erau și ele leșinate sau pe moarte.
— Sa vina un baiat! mai strigara marinarii.
La aceasta chemare, micul sicilian și tovarașa lui, care pana atunci ramasesera împietriți în fața acelui spectacol îngrozitor, se deșteptara deodata din acea letargie, și împinși de puternicul instinct al vieții, alergara spre parape-tul vaporului, strigand amandoi deodata:
— Eu! Eu! Și se îmbranceau ca doua animale salbatice.
— Dați-ne pe cel mai mic! strigara de jos. Luntrea este prea încarcata, sa vina cel mai mic!
Iulia, auzind aceste cuvinte, ramase ca trasnita, lasa bra-țele în jos și se uita la Mario, cu ochii stinși.
Mario se uita și el la ea; vazu pata de sange pe rochia ei și-și aduse aminte de bunatatea cu care îl îngrijise. Deodata se ivi pe chipul lui lumina unui gand dumnezeiesc.
— Mai repede! strigara cu nerabdare marinarii de jos, plecam!
Mario, hotarat, striga cu un glas care nu mai parea a fi al lui.
— Luați-o pe dansa, e mai ușoara, mergi tu, Iulio, tu ai parinți, eu sunt orfan! Îți dau locul meu, du-te!
— Arunc-o jos! îi strigara marinarii.
Mario apuca pe Iulia de mijloc și o azvarli în mare. Copila țipa și cazu în apa, dar un marinar o apuca de braț și o trase în barca.
Baiatul statea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicata, cu parul în vant, nemișcat, sublim.
Luntrea porni, și scapa cu greu de vartejul ce-l pricinuia scufundarea vaporului.
Atunci, copila, care ramasese pana aici ca și lipsita de simțuri, își ridica ochii catre Mario și izbucni în lacrimi.
— Adio! îi raspunse baiatul, ridicand mainile spre cer.
Luntrea înainta repede pe marea agitata, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai vaita nimeni. Apa ajunsese pana la marginea punții.
Deodata, baiatul cazu în genunchi, încrucișa mainile și ridica ochii spre cer.
Iulia, îngrozita, își acoperi fața cu amandoua mainile și cand ridica iarași capul, vaporul disparuse.
