de Edmondo de Amicis
Inspectorul școlar a venit azi dimineața la școala, ca sa îm-parta medaliile. E un domn batran, cu barba alba și îmbracat în negru. El intra în clasa la noi cu directorul, puțin mai înainte de a se suna pentru ieșire și se așeaza langa profesor.
Puse catorva baieți cateva întrebari, apoi dete prima me-dalie lui Derossi și, înainte de a da pe a doua, vorbi ceva cu profesorul și cu directorul.
Fiecare ne întrebam: cui o sa dea pe a doua? Inspectorul, uitandu-se la noi, zise ridicand glasul: medalia a doua a fost meritata saptamana aceasta de școlarul Petre Precossi, pen-tru purtarea buna și pentru silința la învațatura.
Toți ne uitaram cu bucurie la bietul Precossi. El se scula de la locul lui așa de tulburat, încat nici nu mai știu unde este.
— Vino aici! îi zise inspectorul.
Precossi ieși din banca și se duse langa catedra. Inspectorul se uita cu atenție la micul lui obraz, galben ca ceara, la trupușorul lui îmbracat în niște haine prea lungi și prea largi pentru el, la ochișorii lui triști a caror privire nu cuteza sa se ridice spre el, dar în care se citea o lunga poveste de suferințe; apoi îi zise cu vocea plina, animandu-i medalia de piept:
— Precossi, îți dau medalia; nimeni nu e mai vrednic sa o poarte decat tine! Nu ți-o dau numai pentru inteligența și harnicia ta, ci ți-o dau și pentru curajul tau, pentru inima ta de copil bun. Nu e așa? adauga el, adresandu-se catre noi, ca o merita și pentru aceasta?
— Da, da! raspunseram noi, toți deodata.
Precossi facu o mișcare cu gatul, ca și cum ar fi înghițit ceva și întoarse ca-tre noi cu o privire blanda în care se zarea cea mai adanca mulțumire.
— Du-te bunul meu copil! îi spuse inspectorul, Dumnezeu sa te țina!
Pedelul suna de ieșire, noi plecaram în graba și abia ajun-seram în sala, cand vazuram pe pragul ușii pe tatal lui Pre-cossi, palid ca de obicei, cu chipul tulburat, cu parul ciufulit și lasat pe ochi, cu caciula într-o parte și clatinandu-se pe picioare.
Profesorul îl zari și spuse cateva cuvinte încet inspecto-rului. Acesta cauta în graba pe Precossi și luandu-l de mana îl duse la tatal sau. Baiatul tremura ca frunza de frica ce-i era.
Directorul și profesorul se apropiara și ei; mulți baieți îi urmara.
— Dumneata ești tatal acestui baiat? întreba inspectorul pe lacatuș cu o voce vesela, ca și cum ar fi vorbit cu un cu-noscut și, fara sa aștepte raspunsul, adaugase:
— Ma bucur cu dumneata! Uita-te, a caștigat medalia a doua și știi ca sunt cincizeci și patru de baieți în clasa lui! El a meritat-o pentru silința la învațatura și purtare buna! Este un baiat inteligent și plin de zel. Prin blandețea sa își caștiga iubirea tuturor: are sa ajunga departe, îți spun eu; poți sa te falești cu el!
Lacatușul îl asculta și se uita la el cu gura cas-cata, apoi se uita la director și în urma la fiul sau, care statea dinaintea lor cu ochii plecați și tremurand. Parea ca înțelege pentru întaia oara toate suferințele ce impusese sarmanului baiat și toata bunatatea, toata statornicia eroica a lui, cu care le rabdase pe toate. Deodata se zari pe chipul sau o uimire nauca, apoi o durere adanca și, în fine, o duioșie dulce și trista; el apuca repede capul copilului sau, îl saruta pe frunte și-l stranse la piept.
Noi trecuram toți pe dinainte. Eu poftii pe Precossi sa vina joi la mine cu Garrone și cu Crossi; ceilalți îl salutara; unul îl mangaia, altul punea mana pe medalia lui, fiecare îi spunea cate ceva.
Tatal înmarmurit se uita la noi strangand mereu la piept pe fiul sau; acesta plangea de bucurie.
