de Edmondo de Amicis
Vi s-a dat sa faceți descrierea monumentului ridicat conte-lui Cavour. Poți s-o faci. Dar nu poți sa pricepi acum, cine a fost contele Cavour. Deocamdata afla numai atat: a fost ani îndelungați primul-ministru al Piemontului. El a trimis ar-mata piemonteza în Crimeea, ca sa reînalțe prin victoria de la Cernaia gloria noastra militara cazuta prin înfrangerea de la Novara+. El a obținut ca 50.000 francezi sa treaca Alpii, ca sa alunge pe austriecii din Lombardia. El a guvernat Italia în epoca cea mai solemna a revoluției noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avant sfintei unitați a patriei; da, el; cu stralucitoarea lui inteligența, cu staruința sa neînvinsa și cu o munca titanica.
Mulți generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe campul de bataie; el însa a petrecut ceasuri și mai îngrozitoare în cabinetul sau, cand uriașa lui opera putea sa se darame dintr-un moment într-altul, ca o casa zidita pe nisip, la cel mai mic cutremur de pamant.
El a petrecut ceasuri, zile și nopți întregi cu moartea în suflet, framantandu-și inima și creierii, pierzandu-și aproape mințile. Aceasta uriașa și frumoasa munca îi rapi douazeci de ani din viața. Cu toate ca era chinuit de boala care avea sa-l culce în mormant, totuși lupta fara preget pentru propa-șirea țarii sale.
— Curios lucru! zicea el, cu mahnire pe patul sau de moarte, nu știu sa mai citesc, nu pot sa mai citesc! și striga: Tamaduiți-md! Mintea mi se întuneca, și am nevoie de toate mințile mele, ca sa ma ocup de lucruri serioase.
Cand era pe moarte și tot orașul era tulburat, iar regele statea la capataiul sau, el tot mai zicea cu durere: Aș avea multe lucruri sa va spun, Maiestate: multe de deslușit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! Și se dispera.
Cugetul sau înfierbantat se îndrepta catre Stat, catre pro-vinciile care se unisera de curand cu Piemontul, catre atatea lucruri ce mai ramaneau de facut.
Chiar cand fu cuprins de febra morții, el tot mai striga: Creșteți bine tinerimea, aveți grija de ea… Carmuiți cu liber-tate! Delirul creștea, moartea statea gata, și el chema prin cuvinte arzatoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neînțelegeri, și vorbea despre Roma și Veneția, care nu erau înca libere.
Avea vedenii marețe pentru viitorul Italiei și al Europei.
Visa deseori navalire straina, și întreba unde se afla arma-ta; tot se mai îngrijora înca de noi, de poporul sau.
Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieții, ci para-sirea patriei, care avea înca trebuința de dansul; parasirea țarii, pentru care își sleise în cațiva ani puterile nemasurate ale minunatei sale constituții. El muri cu strigatul de razboi în gura și moartea îi fu mareața ca și viața.
Acum gandește-te puțin, Enrico, ce e munca noastra, care, cu toate acestea ne pare atat de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastra însași, fața de ostenelile, cu zbuciumarile uriașe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a caror minte și inima se sprijina atatea popoare!
Gandește-te la toate acestea baiete, cand treci dinaintea acelui chip de marmura și striga-i în fundul inimii tale: „Glorie ție, Cavour!”
Tatal tau.
