de Edmondo de Amicis
Azi dimineața sfarșisem de copiat partea mea din povestirea: „De la Apenini pana la Anzi”, și stateam cautand un subiect pentru compoziția libera ce profesorul ne-o daduse sa o facem, cand auzii pe scara un glas necunoscut, și puțin dupa aceea intrara în odaie doi pompieri, pentru ca ieșea fum mult pe acoperiș, și nu se știa de unde provine. Tata le zise:
— Uitați-va! și macar ca nu ne aprinsesem focul înca nicaieri, ei începura sa cutreiere odaile și sa puna urechile la pereți, ca sa auda de nu cumva urla focul în oloanele care se suie în celelalte etaje ale casei.
Pe cand ei cutreierau odaile, tata îmi spuse:
— Enrico, iata un subiect pentru compoziția ta: „Pom-pierii’”, încearca sa scrii ceea ce-ți voi povesti. Eu i-am vazut la lucru acum doi ani într-o noapte, tarziu, cand ieșeam de la teatrul Balbo. Apucand pe strada Romei, vazui o lumina neobișnuita și o mulțime de lume, care alerga într-acolo: o casa era în flacari. Limbi de foc și nori de fum izbucneau pe ferestre și pe acoperiș. Barbați și femei apareau la ferestre și dispareau scoțand strigate sfașietoare. În gang era o înval-mașeala cumplita. Lumea striga:
— Ard de vii! Ajutor! Pompierii!
Tocmai atunci se opri o trasura, sarira din ea patru pompieri, cei dintai gasiți la pri-marie. Se repezira înauntru și abia intrasera, cand vazuram ceva îngrozitor: o femeie ieși țipand la o fereastra de la etajul al treilea, se apuca de balustrada ferestei, sari peste ea și ra-mase agațata de drugi, atarnata în aer, cu spatele încovoiat sub fumul și flacarile care, ieșind din odaie, erau cat p-aici sa-i atinga capul. Mulțimea scoase un țipat de groaza. Pom-pierii, oprindu-se din greșeala la al doilea etaj, unde chiriașii erau înspaimantați, daramasera aproape un zid și patrunse-sera într-o odaie, cand o mie de glasuri izbucnira strigand:
— La etajul al treilea! La etajul al treilea!
Alergara la etajul al treilea. Acolo, un adevarat iad: grinzile se surpau din acoperiș, salile erau pline de flacari, fumul te îneca. Pentru ca sa ajunga la odaile unde se aflau închiși chiriașii, nu era alt drum decat acoperișul. Se urcara numaidecat și un minut dupa aceea vazuram un fel de stafie neagra sarind pe olane prin fum. Era caporalul care se urcase cel dintai. Dar ca sa ajunga în partea acoperișului, care corespundea cu partea de casa închisa de foc, trebuia sa treaca printr-un loc îngust, cuprins între o ferestruie și un jgheab; toate celelalte parți erau în flacari și locul acela stramt era acoperit cu zapada și cu gheața. Bietul om nu avea de ce sa se sprijine.
— E cu neputința sa treaca pe acolo! striga lumea de jos.
Caporalul însa înainta spre jgheabul acoperișului. Toți se înfiorara și se uitara la el, oprindu-și rasuflarea. Trecu! Un strigat:
— Bravo! Sa traiești! ieși din toate piepturile și se ridica la cer.
Caporalul își urma calea, și ajungand la locul amenințat, începu sa sparga cu barda: țigle, barne, capriori, ca sa-și deschida un drum spre a patrunde înauntru. În acest timp, femeia statea tot atarnata de drugii balustradei. Limbile de foc o amenințau din ce în ce mai mult; un minut înca și totul era sfarșit. Drumul se deschise. Vazuram pe caporal scoțan-du-și cureaua și lasandu-se în jos; ceilalți pompieri îi urma-ra. În același minut, o scara foarte înalta, adusa înadins, fu proptita de pereții casei, dinaintea ferestrelor din care ie-șeau flacari și strigate înfioratoare. Toți însa credeau ca era tarziu. Se auzea din toate parțile:
— N-o sa mai scape nimeni! Ard pompierii! S-a sfarșit! Au și murit!
Deodata aparu la fereastra cu balustrada, figura neagra a caporalului, luminata de flacari. Femeia îl apuca de gat; el o lua de mijloc cu amandoua mainile și o trase de gat. Mulțimea scoase un strigat de mii de glasuri, care acoperi trosnetele incendiului. Dar unde sunt ceilalți? Cum o sa coboare? Scara proptita de casa, în fața unei ferestre, era prea mult departata; cum ar putea ei, sa ajunga la ea? Pe cand lumea șoptea acestea, un pompier ieși la fereastra, puse piciorul drept pe ciubucele ferestrei, cel stang pe scara și, stand astfel ca și în aer, apuca rand pe rand pe chiriașii ce îi treceau pompierii dinauntru, iar el îi trecea altor pompieri care se urcasera de jos pe scara. Aceștia, legandu-i bine de stalpii scarii, îi lasau jos sprijiniți de alți pompieri. Femeia de la balustrada fu salvata mai întai, pe urma o fetița, apoi o alta femei și un batran. Toți fura mantuiți. La urma coborara și pompierii care ramasesera înauntru. Caporalul, care aler-gase cel dintai, coborase cel din urma.
Mulțimea îi primi pe toți cu un sfert de aplauze; dar cand aparu cel din urma, avangarda mantuitorilor, cel care înfruntase mai înainte de toți prapastia, cel care ar fi murit, daca ar fi fost scris vreunuia sa moara, mulțimea îl saluta ca pe un biruitor, strigand și întinzand mainile cu un avant de admirație și de recunoștința: în cateva minute numele lui neștiut Giuseppe Robbino, trecu din gura în gura… Ai înțeles? Aceasta e barbație, barbația inimii care nu judeca, care nu șovaie, care merge ca fulgerul, unde aude vaietul celui care moare. O sa te duc odata la manevrele pompie-rilor și o sa-ți arat pe caporalul Robbino. Cred ca vei fi foarte mulțumit sa-l cunoști!
Raspunsei ca da.
— Uite-l! zise țața.
Ma întorsei deodata. Cei doi pompieri sfarșisera cerce-tarea lor și treceau prin odaie, ca sa plece. Tata îmi arata pe cel mai scund, care avea fireturi de aur, și-mi zise:
— Strange mana caporalului Robbino!
Caporalul se opri și-mi întinse mana zambind. Eu i-o stransei; el ma saluta și ieși.
— Ține bine minte, îmi zise tata, ca din mii și mii de maini pe care le vei strange în viața ța, nu o sa fie poate nici zece, care sa prețuiasca ațat cat a lui.
