de Costache Negruzzi
Daca voi nu ma vreți, eu va vreu…!
Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa, care acum cîrmuia țara, dar Alexandru Lapușneanul, dupa înfrîngerea sa în doua rînduri, de oștile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești și se înturna acum sa izgoneasca pre rapitorul Tomșa și sa-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovarașit de șepte mii spahii și de vreo trei mii oaste de strînsura. Însa pe lînga aceste, avea porunci împaratești catra hanul tatarilor Nogai, ca sa-i deie oricît ajutor de oaste va cere.
Lapușneanul mergea alaturea cu vornicul Bogdan, amîndoi calari pe armasari turcești și înarmați din cap pana în picioare.
— Ce socoți, Bogdane, zise dupa puțina tacere, izbîndi-vom oare?
— Sa nu te îndoiești, maria-ta, raspunse curtezanul, țara geme subt asuprirea Tomșei. Oastea toata se va supune cum i se va fagadui mai mare simbrie. Boierii, cîți i-au mai lasat vii, numai frica morții îi mai ține, dar cum vor vedea ca maria-ta vii cu putere, îndata vor alerga și-l vor lasa.
— Sa deie Dumnezeu sa n-aibi nevoie a face ceea ce au facut Mircea-voda la munteni; dar ți-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noștri, caci am trait cu dînșii.
— Aceasta ramîne la înalta înțelepciunea mariei-tale.
Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposira la o dumbrava.
— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, niște boieri sosind acum cer voie sa se înfațișeze la maria-ta.
— Vie, raspunse Alexandru.
Curînd intrara sub cortul unde el ședea încungiurat de boierii și capitanii sai, patru boieri, din care doi mai batrîni, iar doi juni. Aceștii erau vornicul Moțoc, postelnicul Veverița, spatarul Spancioc și Stroici.
Apropiindu-se de Alexandru-voda, se închinara pîna la pamînt, fara a-i saruta poala dupa obicei.
— Bine-ați venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi.
— Sa fii maria ta sanatos, raspunsera boierii.
— Am auzit, urma Alexandru, de bîntuirile țarii și am venit s-o mîntui; știu ca țara m-așteapta cu bucurie.
— Sa nu banuiești, maria-ta, zise Moțoc, țara este liniștita și poate ca maria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; caci așa este obiceiul norodului nostru, sa faca din țînțar armasar. Pentru aceea obștia ne-au trimis pre noi sa-ți spunem ca norodul nu te vrea, nici te iubește și m.ta sa te întorci înapoi ca…
— Daca voi nu ma vreți, eu va vreau, raspunse Lapușneanul, a caruia ochi scîntiera ca un fulger, și daca voi nu ma iubiți, eu va iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. Sa ma-ntorc? Mai degraba-și va întoarce Dunarea cursul îndarapt. A! Nu ma vrea țara? Nu ma vreți voi, cum înțaleg? [1]
— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ți spune adevarul. Boierii sînt hotarîți a pribegi la unguri, la leși și la munteni, pe unde au toți rude și prieteni. Vor veni cu oști streine și vai de biata țara cînd vom avea razboaie între noi și poate și mariei-tale nu-i va fi bine, pentru ca domnul Tomșa…
— Ticalos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veverița.
— Au doar nu sînt și eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-ați jurat și mie credința, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-ați ales voi? Cum au fost obladuirea mea? Ce sînge am varsat? Care s-au întors de la ușa mea, fara sa cîștige dreptate și mîngîiere? Și însa, acum nu ma vreți, nu ma iubiți? Ha! ha! ha!
Rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau.
— Cu voia mariei-tale, zise Stroici, vedem ca moșia [2] noastra a sa cada de isnoava în calcarea pagînilor. Cînd asta negura de turci va prada și va pustii țara, pe ce vei domni maria-ta?
— Și cu ce vei satura lacomia acestor cete de pagîni ce aduci cu maria-ta? adaogi Spancioc.
— Cu averile voastre, nu cu banii țaranilor pre care-i jupiți voi. Voi mulgeți laptele țarii, dar au venit vremea sa va mulg și eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceți-va și spuneți celui ce v-au trimis ca sa se fereasca sa nu dau peste el, de nu vrea sa fac din ciolanile lui surle și din pelea lui captușeala dobelor mele.
Boierii ieșira mîhniți; Moțoc ramase.
— Ce-ai ramas? întreba Lapușneanul.
— Doamne! Doamne! zise Moțoc, cazînd în genunchi, nu ne pedepsiți pre noi dupa faradelegile naostre! Ada-ți aminte ca ești pamîntean [3], ada-ți aminte de zisa scripturei și iarta greșiților tai! Cruța pre biata țara. Doamne! sloboade oștile aceste de pagîni; vina numai cu cîți moldoveni ai pe lînga maria-ta și noi chizeșluim ca un fir de par nu se va clati din capul înalțimei-tale; și de-ți vor trebui oști, ne vom înarma noi cu femei și copii, vom radica țara în picioare, vom radica slugile și vecinii noștri. Încredi-te în noi!
— Sa ma-ncred în voi? zise Lapușneanul înțelegînd planul lui. Pesemne gîndești ca eu știu zicatoarea [4] moldoveneasca: „Lupul parul schimba, iar naravul ba“? Pesemne nu va cunosc eu și pre tine mai vîrtos? Nu știu, ca fiind mai mare peste oștile mele, cum ai vazut ca m-au biruit, m-ai lasat? Veverița îmi este vechi dușman, dar încai niciodata nu s-au ascuns; Spancioc este înca tînar, în inima lui este iubire de moșie; Îmi place a privi sumeția lui, pre care nu se silește a o tainui. Stroici este un copil, care nu cunoaște înca pre oameni, nu știe ce este îmbunarea și minciuna; lui i se par ca toate paserile ce zboara se manînca. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi natarau de frunte, cand m-aș încrede în tine? Eu te iert însa, c-ai îndraznit a crede ca iar ma vei putea înșela, și îți fagaduiesc ca sabia mea nu se va mînji în sîngele tau; te voi cruța, caci îmi ești trebuitor, ca sa ma ușurezi de blastemurile norodului. Sînt alți trîntori de care trebuie curațit stupul.
Moțoc îi saruta mîna, asemenea cînelui care, în loc sa mușce, linge mîna care-l bate. El era mulțamit de fagaduința ce cîștigase; știa ca Alexandru-voda a sa aiba nevoie de un intrigant precum el. Deputații erau porunciți de Tomșa, ca neputînd înturna pre Lapușneanul din cale, sa-și urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe și dare de bani, sa mijloceasca mazilia lui. Dar vazînd ca el venea cu însuși învoirea Porții; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fara nici o isprava la Tomșa cerura voie sa ramîie a-l întovarași. Acesta era planul lui Moțoc ca sa se poata lipi de Lapușneanul. Voia li se dete.
Ai sa dai sama, doamna!…
Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia și Lapușneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul sau. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nadejde, aducîndu-și aminte de întaia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-și dezvalui urîtul caracter.
Boierii însa tremurau. Ei aveau doua mari cuvinte a fi îngrijiți: știau ca norodul îi uraște, și pre domn ca nu-i iubește.
Îndata ce sosise, Lapușneanul porunci sa împle cu lemne toate cetațile Moldaviei, afara de Hotin și le arse, vrînd sa strice prin aceasta azilul nemulțamiților, carii de multe ori, subt adapostul zidurilor acestora, urzeau comploturi și ațîțau revolte. Ca sa sece influința boierilor și sa stîrpeasca scuiburile feudalitații, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod.
Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mica greșeala dregatoreasca, la cea mai mica plîngere ce i s-arata, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidula vestitoare greșalei lui, adevarate sau plasmuite și el nu apuca sa putrezeasca, cînd alt cap îi lua locul.
Nime nu îndraznea a grai împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasa de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflasera scapare lînga Alexandru, care, platindu-i bine, îi avea haraziți; iar oștile moldovene, sub capitani creature a lui, le ținea pe margeni; slobozînd însa pre ostași pe la casele lor, le marginise în puțin numar.
Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lunga vorba cu Moțoc, care intrase iar în favor și care ieșea, dupa ce îi înfațoșase planul unei noua contribuții. Se parea neastîmparat, vorbea singur și se cunoștea ca mediteaza vreo noua moarte, vreo noua dauna, cînd o ușa laturalnica deschizîndu-se, lasa sa intre doamna Ruxanda.
La moartea parintelui ei, bunului Petre Rareș, care — zice hronica — cu multa jale și mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidita de el, Ruxanda ramasese în frageda vîrsta, sub tuturatul a doi frați mai mari, Iliaș și Ștefan. Iliaș, urmînd în tronul parintelui sau, dupa o scurta și desfrînata domnie, se duce la Constantinopol, unde îmbrațoșa mahometismul și în locul lui se sui pe tron Ștefan. Acesta fu mai rau decît fratele sau; începu a sili pre straini și pre catolici a-și lepada relegea, și multe familii bogate ce se locuisera în țara pribegira din pricina aceasta, aducînd saracie pamîntului și cadere negoțului. Boierii care, cei mai mulți, era încuscriți cu polonii și cu ungurii, se suparara, și coraspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotarîra pieirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-și pune în lucrare planul, daca desfrînarea lui nu l-ar fi grabit. „Nu haladuia de raul lui nici o jupîneasa, daca era frumoasa,“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Țuțora, nemaiașteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca sa nu-l scape, au taiat frînghiile cortului sub carele el ședea și, dînd navala, l-au ucis.
Acum numai Ruxanda ramasese din familia lui Petru Rareș și pre dînsa boierii ucigași o hotarîsera a fi soție un oarecarui numit Jolde, pre care ei îl alesesara de domn. Dar Lapușneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui și prinzîndu-l îi taie nasul și-l dete la calugarie; și ca sa traga inimile norodului în care via înca pomenirea lui Rareș, se însura și lua el pre fiica lui.
Astfel gingașa Ruxanda ajunsesa a fi parte biruitorului.
Cînd intra în sala, ea era îmbracata cu toata pompa cuvenita unii soții, fiice și surori de domn.
Peste zobonul [5] de stofa aurita, purta un benișel de felendreș [6] albastru blanit cu samur, a caruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsa cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salba de multe șiruri de margaritar. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de smaragde. Parul ei, dupa moda de atuncea, se împarțea despletit pe umerii și spatele sale. Figura ei avea acea frumuseța care facea odinioara vestite pre femeile Romaniei și care se gasește rar acum, degenerînd cu amestecul națiilor straine. Ea însa era trista și tînjitoare, ca floarea espusa arșiții soarelui, ce nu are nimica s-o umbreasca. Ea vazuse murind pre parinții sai, privise pre un frate lepadîndu-și relegea și pre celalalt ucis; și mai întai hotarîta de obștie a fi soția lui Jolde (pre care nici îl știa), acum fusese silita de aceeași obștie, care dipoza de inima ei far-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-voda, pre care cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui barbat, ar fi voit sa-l iubeasca, daca ar fi aflat în el cît de puțina simțire omeneasca.
Apropiindu-se, se pleca și-i saruta mîna. Lapușneanul o apuca de mijloc, și radicînd-o ca pre o pana, o puse pe genunchii sai.
— Ce veste, frumoasa mea doamna? zise el sarutînd-o pre frunte; ce pricina te face astazi, cînd nu-i sarbatoare, a-ți lasa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineața?
— Lacrimilor jupîneselor vaduve care se varsa la ușa mea și care striga rasplatire la domnul Hristos și la sfînta nascatoare, pentru sîngele care verși.
Lapușneanul, posomorîndu-se, desfacu brațele; Ruxanda cazu la picioarele lui.
— O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urma ea, destul! Ajunga atîta sînge varsat, atîte vaduvii, atîța sarimani [7] ! Gîndește ca maria-ta ești prea puternic și ca niște saraci boieri nu-ți pot strica. Ce-ți lipsește mariei-tale! N-ai cu nime razboi; țara este liniștita și supusa. Eu, Dumnezeu știe! cît te iubesc! și copiii mariei-tale sînt frumoși și tineri. Judeca ca dupa viața este și moarte și ca maria-ta ești muritor și ai sa dai seama! Pentru ca, cu monastirile nu se rascumpara sîngele, ci mai ales ispitești și înfrunți pre Dumnezeu, socotind ca facînd biserci îl poți împaca, și…
— Muiere nesocotita! striga Lapușneanul sarind drept în picioare și mîna lui, prin deprindere, se razama pe junghiul [8] din cingatoarea sa; dar îndata, stapînindu-se, se pleca și, radicînd pre Ruxanda de jos:
— Doamna mea! îi zise, sa nu-ți mai scape din gura astfel de vorbe nebune, ca, zau, nu știu ce se poate întîmpla. Mulțamește sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a carui hram se praznuiește la biserica ce noi i-am facut la Pîngarați, ca ne-au oprit de a face un pacat, aducîndu-ne aminte ca ești mama copiilor noștri.
— De aș ști ca ma vei și omorî, nu pot sa tac. Ieri, cînd voiam sa intru, o jupîneasa cu cinci copii s-au aruncat înaintea radvanului [9] meu și m-au oprit aratîndu-mi un cap țintuit în poartea curții; „Ai sa dai seama, doamna! îmi zise, ca lași pre barbatul tau sa ne taie parinții, barbații și frații… Uita-te, doamna, acesta-i barbatul meu, tatal copiilor acestora, care au ramas saraci! Uita-te!“ și îmi arata capul sîngeros și capul se uita la mine grozav! Ah! Stapîne! de atunci neîncetat vad capul acela și mi-e tot frica! Nu pot sa ma odihnesc.
— Și ce vrei? întreba Lapușneanul zîmbind.
— Vreau sa nu mai verși sînge, sa încetezi cu omorul, sa nu mai vad capete taiete, sa sare inima din mine.
— Îți fagaduiesc ca de poimîne nu vei mai vedea, raspunse Alexandru-voda; și mîne îți voi da un leac de frica.
— Cum? ce vrei sa zici?
— Mîne vei vedea. Acum, draga doamna, du-te de-ți vezi copiii și cauta de casa cum se cuvine unei bune gospodine și pune la cale sa ne gateasca un ospaț, caci mîne dau masa mare boierilor.
Doamna Ruxanda ieși dupa ce iarași îi saruta mîna.
Barbatul sau o pitrecu pîna la ușa.
— Ei! pus-ai toate la cale? întreba el, viind grabnic catra armașul sau, care intrase atunce.
— Tot este gata.
Dar oare vor veni?
— Vor veni.
Capul lui Moțoc vrem…
De cu seara se facuse de știre tuturor boierilor sa se adune a doua zi, fiind sarbatoare, la mitropolie, unde era sa fie și domnul, ca sa asculte liturghia și apoi sa vie sa prînzeasca la curte. Cînd sosi Alexandru-voda, sfînta slujba începuse și boierii erau toți adunați. Împotriva obiceiului sau, Lapușneanul, în ziua aceea, era îmbracat cu toata pompa domneasca. Purta corona Paleologilor și peste dulama poloneza de catifea roșie, avea cabanița turceasca. Nici o arma nu avea alta decît un mic junghi cu plaselele de aur; iar printre bumbii dulamii se zarea o zea de sîrma. Dupa ce a ascultat sf. slujba, s-a coborît din strana, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sarutat moaștele sfîntului. Spun ca in minutul acela el era foarte galben la fața și ca racla sfîntului ar fi tresarit. Dupa aceasta, suindu-se iarași în strana, se înturna catre boieri și zise: „Boieri dumneavoastra! De la venirea mea cu a doua domnie și pîna astazi, am aratat asprime catre mulți; m-am aratat cumplit, rau, varsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a parut rau și de nu ma caiesc de aceasta; dar dumneavoastra știți ca m-a silit numai dorința de a vedea contenind gîlcevirile și vînzarile unora și altora, care ținteau la rasipa țarii și la peirea mea. Astazi sînt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștiința; au vazut ca turma nu poate fi fara pastor, pentru ca zice mîntuitorul; „Bate-voi pastorul, și se vor împraștia oile“. Boieri dumneavoastra! Sa traim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru ca aceasta este una din cele zece porunci: „Sa iubești pre aproapele tau ca însuți pre tine și sa ne iertam unii pre alții, pentru ca sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — își facu cruce — sa ne ierte noua greșalele, precum iertam și noi greșiților noștri.“. Sfîrșind aceasta deșanțata cuvîntare, merse în mijlocul bisaricii și, dupa ce se închina iarași, se înturna spre norod în fața, în dreapta și în stînga, zicînd:
— Iertați-ma, oameni buni și boieri dumneavoastra!
— Dumnezeu sa te ierte, maria-ta! raspunsera toți, afara de doi juni ce sta gînditori, razamați de un mormînt lînga ușa, însa nime nu le-a luat seama. Lapușneanul ieși din biserica, poftind pre boieri sa vie ca sa ospateze împreuna; și încalecînd, se înturna la palat. Toți se împraștiara.
— Cum îți pare? zise unul din boierii care i-am vazut ca nu iertase pre Alexandru-voda.
— Te sfatuiesc sa nu te duci astazi la dînsul la masa, raspunse celalalt; și se amestecara în norod. Acești erau Spancioc și Stroici. La curte se facuse mare gatire pentru ospațul acesta. Vestea se împraștiase ca domnul se împacase cu boierii și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nadejde ca vor putea ocupa iarași posturi, ca sa adune noua avuții din sudoarea țaranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împacarea aceasta nu aștepta vreun bine, nici prepunea vreun rau. Norodul se învoia cu obladuirea lui Alexandru-voda; cîrtea numai asupra ministrului sau Moțoc, care întrebuința creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei. Caci, deși era necontenite jalobele obștiei pentru jafuirile lui Moțoc, Lapușneanul sau nu raspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începura a veni calari, întovarașiți fieștecare de cîte doua-trei slugi. Luau seama însa ca curtea era plina de lefecii înarmați și ca patru tunuri sta îndreptate spre poarta; dar socoteau ca sînt puse pentru a serba, dupa obicei, ceremonia prin salve. Unii poate ca și prepuneau vreo cursa, dar odata intrînd, nu se mai putea înturna: caci porțile erau strajuite și pazitorii porunciți a nu lasa sa iasa nime. Adunîndu-se, boierii, 47 la numar, Lapușneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofatul Trotușan și în stînga pre vornicul Moțoc. Începura a zice [10] din surle: și bucatele se adusera pe masa. În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese înca moda mîncarilor alese. Cel mai mare ospaț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. Dupa borșul polonez, veneau mîncari grecești ferte cu verdețuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, și, în sfîrșit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii și șervetele erau de filaliu [11] țesute în casa. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și paharele erau de argint. Pe lînga parete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar și la spatele fieștecaruia boier dvorea cîte o sluga, care dregea [12]. Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lînga doua junci și patru berbeci fripți, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau și beau; boierii mîncau și beau. Acum capetele începusera a se înfierbînta; vinul își facea lucrare. Boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care raspundeau lefeciii prin chiote și tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masa, cînd Veverița ridica paharul și închinînd zise:
— Sa traiești întru mulți ani, maria-ta! sa stapînești țara în pace și milostivul Dumnezeu sa te întareasca în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri și a bîntui norodul… N-apuca sa sfîrșeasca, caci buzduganul armașului, lovind-l drept în frunte, îl doborî la pamînt.
— A! voi ocarîți pre domnul vostru! striga acesta; la ei, flacai! În minut, toți slujitorii de pe la spatele boierilor, scoțînd junghiurile, îi lovira; și alți ostași, aduși de capitanul de lefecii, intrara și napustira cu sabiile în ei. Cît pentru Lapușneanul el luasa pre Moțoc de mîna și se trasesa lînga o fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce începuse. El rîdea; iar Moțoc, silindu-se a rîde ca sa placa stapînului, simțea parul zburlindu-i-se pe cap și dinții sai clanțanind. Și cu adevarat era groaza a privi aceasta scena sîngeroasa. Închipuiasca-și cineva într-o sala de cinci stînjeni lunga și de patru lata, o suta și mai mulți oameni ucigași și hotarîți spre ucidere, calai și osîndiți, luptîndu-se, unii cu furia deznadejdei, și alții cu aprinderea beției. Boierii, neavînd nici o grija, surprinși mișalește pe din dos, fara arme, cadeau far-a se mai împotrivi. Cei mai batrîni mureau facîndu-și cruce; mulți însa din cei mai juni se aparau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se faceau arme în mîna lor; unii, deși raniți, se încleștau cu furie de gîtul ucigașilor și, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau pîn-îi înadușeau. Daca vreunul apuca vreo sabie, își vindea scump viața. Mulți lefecii perira, dar în sfîrșit nu mai ramasa nici un boier viu. Patruzeci și șepte de trupuri zaceau pe parchet! În lupta și trînta aceasta, masa se rasturnase; ulcioarele se sparsesera și vinul amestecat cu sînge facuse o balta pe lespezile salei. Odata cu omorul de sus, începuse uciderea și în curte. Slugile boierilor, vazîndu-se lovite fara veste de soldați, plecara de fuga. Puțini care scapara cu viața, apucînd a sari peste ziduri, dasa larma pe la casele boierilor; și invitînd pre alte slugi și oameni boierești, burzuluisera norodul și tot orașul alergase la poarta curții, pre care începuse a o taia cu protivire. Gloata se întarîta din mult mai mult. Lapușneanul, pre care îl înștiințase de pornirea norodului, trimise pre armașul sa-i întrebe ce vor și ce cer? Armașul ieși.
— Ei, vornice Moțoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am facut bine ca m-am mîntuit de raii aceștii și am scapat țara de o așa rîie?
— Maria-ta, ai urmat cu mare înțelepciune, raspunse mîrșavul curtezan; eu de mult aveam de gînd sa sfatuiesc pre m.ta la aceasta, dar vad ca înțelepciunea mariei-tale au apucat mai nainte și ai facut bine ca i-ai taiat; pentru ca… fiindca… era sa… — Vad ca armașul întîrzie, zise Lapușneanul curmînd pre Moțoc, care se învalmașea în vorba. Îmi vine sa poruncesc sa deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoți și dumneata?
— Așa, așa, sa-i împuște cu tunurile; nu-i vreo paguba c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîța boieri. Da, sa-i omare de istov.
— M-așteptam s-aud asemene raspuns, zise cu oțarîre Lapușneanul, dar sa vedem întai ce vror. În vremea aceasta, armașul se suise pe poarta curții și, facînd semn, striga:
— Oameni buni! Maria-sa voda întreaba ce vreți și ce ceriți? si pentru ce ați venit așa cu zurba? Prostimea ramasa cu gura cascata. Ea nu se aștepta la asemenea întrebare. Venise fara sa știe pentru ce au venit și ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, și a se întreba unii pe alții ce sa ceara. În sfîrșit începura a striga:
— Sa micșureze dajdiile! — Sa nu ne zapciasca!
— Sa nu ne mai împlineasca! — Sa nu ne mai jafuiasca!
— Am ramas saraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toți Moțoc! — Moțoc! Moțoc! — El ne belește și ne prada! — El sfatuiește pre voda! Sa moara!
— Moțoc sa moara! — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urma cuvînt, gasind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrica. Toate glasurile se facura un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem“.
— Ce cer? întreba Lapușneanul, vazînd pre armașul intrînd.
— Capul vornicului Moțoc, raspunse.
— Cum? Ce? striga acesta sarind ca un om ce calca pe un șarpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei sa șuguiești, dar nu-i vreme de șaga. Ce vorbe sînt aceste? Ce sa faca cu capul meu? îți spun ca ești surd; n-ai auzit bine!
— Ba foarte bine, zise Alexandru-voda, asculta singur. Strigarile lor se aud de aici. Într-adevar, ostașii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se cațara pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Sa ne deie pe Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!“
— Oh! pacatosul de mine! striga ticalosul. Maica preacurata fecioara, nu ma lasa sa ma prapadesc!… Dar ce le-am facut oamenilor acestora? Nascatoare de Dumnezeu, scapa-ma de primejdia aceasta și ma jur sa fac o biserica, sa postesc cît voi mai ave zile, sa ferec cu argint icoana ta cea facatoare de minuni de la monastirea Neamțului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune sa deie cu tunurile într-înșii… Sa moara toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!
— Proști, dar mulți, raspunse Lapușneanul cu sînge rece; sa omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale, cum ziceai însuți cînd îmi spuneai ca nu ma vrea, nici nu ma iubește țara. Sînt bucuros ca-ți rasplatește norodul pentru slujba ce mi-ai facut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele [13] și mai pe urma lasîndu-ma si trecînd în partea Tomșii.
— Oh! nenorocitul de mine! striga Moțoc smulgîndu-și barba, caci de pe vorbele tiranului înțelegea ca nu mai este scapare pentru el. Încai lasați-ma sa ma duc sa-mi pun casa la cale! fie-va mila de jupîneasa și de copilașii mei! lasați-ma sa ma spoveduiesc! Și plîngea, și țipa, și suspina.
— Destul! striga Lapușneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii roman verde. Ce sa te mai spoveduiești? Ce-i sa spui duhovnicului? ca ești un tîlhar și un vînzator? Asta o știe toata Moldova. Haide! luați-l de-l dați norodului și-i spuneți ca acest fel platește Alexandru-voda celor ce prada țara. Îndata armașul și capitanul de lefecii începura a-l tîrî. Ticaitul boier racnea cît putea, vrînd sa se împotriveasca; dar ce puteau batrînile lui mîni împotriva acelor patru brațe zdravane care-l trageau! Vrea sa se sprijineasca în picioare, dar se împedeca de trupurile confraților sai și luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. În sfîrșit puterile îi slabira, și sateliții tiranului, ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrîncira în mulțime. Ticalosul boier cazu în brațele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipala îl facu bucați.
— Iata cum platește Alexandru-voda la cei ce prada țara! zisera trimișii tiranului.
— Sa traiasca maria-sa voda! raspunse gloata. Și mulțamindu-se de asta jertfa, se împraștii. În vreme ce nenorocitul Moțoc perea acest fel, Lapușneanul porunci sa radice masa și sa strînga tacîmurile; apoi pusa sa rateze capetele ucișilor și trupurile le arunca pe fereastra. Dupa aceea, luînd capetele, le așaza în mijlocul mesii pe încet și cu rînduiala, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, dupa neam și dupa ranguri, pîna ce facu o piramida de patruzeci și șepte capațîne, vîrful caria se închia prin capul unui logofat mare. Apoi, spalîndu-se pe mîni, merse la o ușa laturalnica, trase zavorul și drugul de lemn care o închidea și intra în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei acestia, doamna Ruxanda, neștiind nimic de cele ce se petrecea, era îngrijita. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, caci, dupa obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieșeau din apartamentul lor și slujnicele nu puteau risca în mijlocul unei oștimi ce nu cunoștea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrazneața, ieșind, auzise vorba ca este zurba asupra lui voda și adusese aceasta veste stapînei sale. Buna doamna, temîndu-se de furia norodului, era spariata, și cînd a intrat Alexandru, a gasit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lînga dînsa.
— A! striga ea, slava Maicei Domnului ca te vad! Mi-au fost tare frica.
— Pentru aceea, precum ți-am fagaduit, ți-am gatit un leac de frica. Vina cu mine, doamna.
— Dar ce țipete, ce strigari se auzeau?
— Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfada, dar s-au liniștit. Zicînd aceste, lua pre Ruxanda de mîna și o aduse în sala. Întru vederea grozavii priveliști, ea slobozi un țipet strașnic și leșina.
— Femeia tot femeie, zise Lapușneanul zîmbind; în loc sa se bucure, ea se sparie. Și luînd-o în brațe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarași în sala, gasi pre capitanul de lefecii și pre armașul așteptîndu-l.
— Tu pune sa arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele sa le înșire pre zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se catre armaș, sa-mi pui mîna pe Spancioc și pe Stroici. Însa Stroici și Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonașii îi ajunsera tocmai cînd treceau hotarul:
— Spuneți celui ce v-au trimis, striga catra ei Spancioc, ca ne vom vedea pîn-a nu muri!
De ma voi scula, pre mulți am sa popesc și eu…
Patru ani trecusera de la scena aceasta, în vremea carora Alexandru-voda, credincios fagaduinței ce dase doamnei Ruxandei, nu mai taiese nici un boier. Dar pentru ca sa nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenești, nascoci feluri de schingiuiri.
Scotea ochi, taia mîni, ciuntea și seca pe care avea prepus; însa presupusurile lui erau parelnice, caci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puțin.
Cu toate aceste, era neliniștit, caci nu putuse pune mîna pe Spancioc și pe Stroici, care ședeau la Camenița, așteptînd și pîndind vreme. Deși avea doi gineri grafi cu mare influința la Curtea Polonei, era îngrijit de acești doi boieri, sa nu învite pre poloni, care nu cautau decît pretexte, spre a întra în Moldavia; dar acești doi romani erau prea buni patrioți ca sa nu judece ca razboiul și venirea oștilor straine ar fi fost peirea patriei.
Lapușneanul le scrisese în mai multe rînduri ca sa vie, legîndu-se prin cele mai mari juraminte ca nu le va face nimica, dar ei știau cît prețuiește juramîntul lui. Ca sa-i privigheze mai de aproape, se muta în cetatea Hotinului, pre care o întari mai cu osabire; însa aici se bolnavi de lîngoare. Boala facu rapezi înaintiri și în curînd tiranul se vazu la ușa mormîntului.
În delirul frigurilor, i se parea ca vede toate jertfele cruziei sale, fioroase și amenințatoare, îngrozindu-l și chemîndu-l la judecata Dumnezeului dreptații. În deșert se învîrtea în patul durerii, caci nu putea afla ragaz.
Chemînd pe mitropolitul Teofan, pre episcopi și pre boieri și spuindu-le ca se simte sosit la sfîrșitul vieții, își ceru iertare de la toți, umilindu-se; pe urma îi ruga sa le fie mila de fiul sau Bogdan, pre care îl lasa moștean scaunului și sa-l ajute caci, fiind în frageda vîrsta, încungiurat de puternici vrajmași, nu se va pute apara nici pre sine, nici pre țara, de nu va fi unire între boieri și de nu vor ave dragoste și supunere catra domn.
— Cît pentru mine, urma a zice, de ma voi și ridica din boala aceasta, sînt hotarît a ma duce la calugarire în monastirea Slatina, unde sa ma spasesc, cîte zile îmi va mai lasa Dumnezeu. Deci, va rog, parinți arhierei, de ma veți vedea aproape de moarte, sa ma tundeți calugar…
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucara și un leșin grozav ca moartea îi îngheța trupul, încît mitropolitul și episcopii, crezînd ca se sfarșește, îl calugarira, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea pan-a nu se face domn.
Dupa aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regenta în vremea minoritaței fiului ei, proclamara pre Bogdan de domn. Apoi îndata pornira stafete pe la boierii din țara și emigrați și pe la capitanii oștilor.
Abia amurgise cînd Stroici și Spancioc sosira.
Descalecînd pe la gazde, alergara cu pripa la cetate. Cetatea era muta și pustie ca un mormînt de urieș. Nu se auzea deciț murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoasele ei coaste, sure și goale și strigatul monoton a ostașilor pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puțina mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrșit, o sluga le arata camera bolnavului. Voind sa intre, auzira un mare zgomot și se oprira ca sa asculte.
Lapușneanul se trezise din letargia sa.
Deschizînd ochii, vazu doi calugari stînd unul la cap și altul la picioarele sale, neclintiți ca doua statuie de bronz; se uita pe dînsul și se vazu coperit cu o rasa; pe capatîiul sau sta un potcap. Vru sa radice mîna și se împedeca în niște metanii de lîna. I se paru ca viseaza și iarași închise ochii; dar redeschizîndu-i peste puțin, vazu aceleși lucruri, metaniile, potcapul, calugarii.
— Cum te mai simți, frate Paisie? îl întreba unul din monahi, vazîndu-l ca nu doarme.
Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecusera. Sîngele într-însul începu a ferbe și, sculîndu-se pe jumatate:
— Ce pocitanii sînt aceste? striga. A! voi va jucați cu mine! Afara, boaite! Ieșiți! ca pre toți va omor! Și cauta o arma pe lînga el, dar negasind decît potcapul îl azvîrli, cu mînie în capul unui calugar.
Întru auzul strigarilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile întrara toți în odaie.
Chiar atunci cei doi boieri venisera și sta ascultînd la ușa.
— A! voi m-ați calugarit, striga Lapușneanul cu glas ragușat și sparios; gîndiți ca veți scapa de mine? Dar sa va iasa din minte! Dumnezeu sau dracul ma va însanatoșa, și…
— Nenorocite, nu huli! îl curma mitropolitul; uiți ca ești în ceasul morții! Gîndește, pacatosule, ca ești monah; nu mai ești domn! Gîndește ca prin hulele și strigarile tale sparii pre asta femeie nevinovata și pre acest copil în care razema nadejdea Moldaviei…
— Boaita fațarnica! adaoga bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; taca-ți gura; ca eu, care te-am facut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-ați popit voi, dar de ma voi îndrepta, pre mulți am sa popesc și eu! [14] Iar pre cațeaua asta voi s-o tai în patru bucați împreuna cu țîncul ei, ca sa nu mai asculte sfatuirile boaitelor și a dușmanilor mei… Minte acela ce zice ca sînt calugar! Eu nu sînt calugar, sînt domn! Sînt Alexandru-voda!… Sariți, flacai! Unde-s voinicii mei?… Dați! dați de tot! Eu va poruncesc. Ucideți-i pre toți… Nici unul sa nu scape. …A! ma-naduș!… Apa! apa! apa! — și cazu rasturnat pe spate, hîrcîind de turbare și de mînie.
Doamna și mitropolitul ieșira. La ușa îi întîmpinara Stroici și Spancioc.
— Doamna! zise Spancioc apucînd de mîna pe Ruxanda, omul acesta trebuie sa moara numaidecît. Iata un praf, pune-l în bautura lui…
— Otrava! striga ea, înfiorîndu-se.
— Otrava, urma Spancioc. De nu va muri îndata omul acesta, viața mariei-tale și a copilului acestui este în primejdie. Destul a trait tatal și destule a facut. Moara tatal ca sa scape fiul.
O sluga ieși.
— Ce este? întreba doamna.
— Bolnavul s-a trezit și cere apa și pre fiul sau. Mi-au zis sa nu ma duc fara el.
— Oh! vrea sa-l omoare, racni diuoasa muma, strîngînd cu furie copilul la sîn.
— Nu-i vreme de stat în gînduri, doamna, adaogi Spancioc. Ada-ți aminte de doamna lui Ștefanița-voda [15] și alege între barbat și între fiiu.
— Ce zici, parinte! zise sarmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lacrîmatori spre mitropolitul.
— Crud și cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu sa te povațuiasca. Iar eu ma duc sa gatesc tot pentru purcederea noastra cu noul nostru domn; și pre cel vechi, Dumnezeu sa-l ierte și sa te ierte și pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se departa.
Ruxanda lua un pahar de argint plin de apa, pre care-l aducea sluga; și apoi, mahinalicește și silita mai mult de boieri, lasa sa cada otrava în el. Boierii o împinsera în camera bolnavului.
— Ce face? întreba Spancioc pre Stroici, care crapase ușa și se uita.
— Întreaba de fiul sau — zice ca vrea sa-l vada — cere de baut — doamna tremura — îi da paharul — nu vre sa-l iaie!…
Spancioc sari și scoase junghiul din cingatoare.
— Ba, îl ia, bea… Sa-ți fie de bine, maria-ta!
Ruxanda ieși tremurînda și galbana și, razemîndu-se de parete:
— Voi sa dați seama înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, ca voi m-ați facut sa fac acest pacat.
Mitropolitul veni.
— Sa mergem, zise doamnei.
— Dar cine va cauta de nenorocitul acesta?
— Noi, raspunsera boierii.
— Oh! parinte, ce ma facuși sa fac! zise doamna catra mitropolitul și se duse cu el plîngînd.
Amîndoi boierii intrara la bolnav.
Otrava înca nu începuse a-și face lucrarea. Lapușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. Cînd întrara boierii, el îi privi îndelung și necunoscîndu-i, îi întreba cine sînt și ce voiesc?
— Eu sînt Stroici, raspunse acesta.
— Și eu Spancioc, adaogi celalalt; și aceea ce voim este sa te vedem pîn-a nu muri, cum ți-am fagaduit.
— Oh! vrajmașii mei! suspina Alexandru.
— Eu sînt Spancioc, urma acesta, Spancioc pre care ai vrut sa-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri și care a scapat din ghearile tale! Spancioc, a carui avere ai jafuit-o, lasîndu-i femeia și copiii sa cerșatoreasca pe la ușile creștinilor.
— Ah! ce foc simt ca ma arde, striga bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece.
— Zi Acum slobozește, caci ai sa mori. Otrava lucreaza.
— Oh! m-ați otravit, nelegiuiților! Doamne! fie-ți mila de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?
— S-au dus și te-au lasat cu noi.
— S-au dus și m-au lasat! m-au lasat cu voi! Oh! omorîți-ma, sa scap de durere! Oh! înjunghe-ma tu, tu ești mai tînar, fie-ți mila! scapa-ma de durerile ce ma sfîșie! înjunghe-ma! zise, înturnîndu-se spre Stroici.
— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngarit a unui tiran ca tine.
Durerile creșteau. Otravitul se zbuciuma în convulsii.
— Oh! striga, îmi arde sufletul! oh! dați-mi apa… dați-mi ceva sa beau!
— Iata, zise Stroici, luînd paharul de argint de pe masa; au ramas drojdiile otravii. Bea și te racorește.
— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinții.
Atunci Stroici îl apuca și-l ținu neclintit; iar Spancioc, scoțînd cuțitul din teaca, îi descleșta cu vîrful lui dinții și îi turna pe gît otrava ce mai era în fundul paharului.
Lapușneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul și securea ce a sa-l loveasca, voi a se-nturna cu fața spre parete.
— Ce, vrei sa nu ne mai vezi? zisera boierii. Ba, se cade spre osînda ta sa ne privești; învața a muri, tu care știai numai a omorî. Și apucîndu-l amîndoi, îl țineau nemișcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernala și mustrîndu-l.
Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume facea la gura; dinții îi scrîșneau și ochii sai sîngerați se holbasera; o sudoare înghețata, trista a morții prevestitoare, ieșea ca niște nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, în sfîrșit, își dete duhul în mînile calailor sai.
Acest fel fu sfîrșitul lui Alexandru Lapușneanul, care lasa o pata de sînge în istoria Moldaviei.
La monastirea Slatina, zidita de el, unde e îngropat, se vede și astazi portretul lui și a familiei sale.
1 Miron Costin (n.a.)
2 Patria (n.a.)
3 Patriot (n.a.)
4 Proverbul (n.a.)
5 O haina lunga deschisa dinainte (n.a.)
6 Catifea (n.a.)
7 Orfani (n.a.)
8 Un cuțit a caruia mîner se ascundea în teaca și care slujea spre înjunghierea dușmanului învins. În Franția se numea miséricorde (n.a.)
9 Un fel de careta așezata pe dricuri (n.a.)
10 A cînta — cuvînt vechi (n.a.)
11 O țesatura foarte subțire (n.a.)
12 Turna vin (n.a.)
13 Vestit general ungur (n.a.)
14 Miron Costin (n.a.)
15 Miron Costin (n.a.)
