O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul
lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul
mumii,
Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu:
săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de
grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de
mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o
vâltoare,
Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi
se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?
Tu ce nfiori pe şesuri plopii când treci din creştet la
picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din
veştminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luareaminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte,
ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te
chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.
