Alice în Țara Minunilor în versuri

Într-o grădină fermecată,
Alice sta liniștită,-ngândurată.
Dar iată-un iepure grăbit,
Cu ceasul său cel aurit.

— O, vai! Târziu e, am întârziat!
Și-n vizuina lui a și intrat.
Alice, fetiță curioasă foc,
Îl urmă, fără să stea pe loc.

Căzu printr-un tunel adânc,
Plutind ușor, ca într-un gând,
Și-ajunse-ntr-o cămară mică,
Cu multe chei și multă sticlă.

Un elixir ciudat a băut,
Și trupul ei s-a micșorat.
Un fursec dulce-apoi gustă,
Și brusc, a crescut îndată.

Prin uși și porți s-a tot strecurat,
Printre flori vorbitoare a umblat,
Cu omizi pe ciuperci a stat,
Și de pisici ce râd a întrebat.

Un ceai cu Pălărierul zăpăcit,
Cu Iepurele Nebun, cel fericit,
La o masă lungă, plină de farfurii,
Au râs și-au spus ghicitori ciudate, mii.

Ajunse-apoi la o regină,
Cu inimi roșii pe grădină.
Dar regina striga mereu,
— Să-i tăiați capul! Vreau și eu!

Alice, cu inima tresărind,
Fugi prin mulțime, zâmbind.
Dar se trezi pe iarbă, lin,
Ca dintr-un vis atât de plin.

Și-n gândul ei mereu păstra
Minuni din Țara aceea ciudată,
Și se-ntrebă, privind spre cer:
— Oare-a fost vis sau adevăr?