Trăia odată, într-un sat, un bătrân căruia tare-i mai plăceau vorbele de duh și mai ales cimiliturile (*).
Într-o seară, pe lângă casa lui trecu un călător întârziat. Era flămând rău și de oboseală nu mai simțea picioarele. Văzând căsuța unchiașului se gândi: „Ia să cer eu adăpost pentru noapte poate că m-or primi”.
Bătu, așadar, la ușă:
— Acasă-s gazdele? Deschideți, rogu-vă!
Moșul scoase capul pe ușă:
— Pe cine cauți?
— Sunt un biet călător; m-a apucat noaptea pe drum și sunt tare trudit. Dați-mi adăpost.
— Fie, îți dau adăpost, dar numai dacă te învoiești să-mi spui o ghicitoare.
— Ghicitoare? întrebă omul, mirat.
— Ei, da, o cimilitură. Dar una frumoasă și cât mai greu de ghicit. Dacă nu ești în stare, n-ai ce căuta la mine, râse bătrânul.
Drumețul nu știa nicio ghicitoare. Dar ce era să facă? I se umflaseră picioarele și i se împăienjeneau ochii de foame.
— Bine, moșule, o să-ți spun o ghicitoare, firește că îți spun. Dar mai întâi lasă-mă să-mi trag sufletul oleacă. Nu mai pot de oboseală, spuse omul, așezându-se pe prag și frecându-și picioarele amorțite.
Moșului i se făcu milă de el:
— Fie și așa. Haide, intră.
Călătorul intră, dar nici n-apucă bine să răsufle, că unchiașul începu să-l întrebe:
—Ei, ți-a venit în minte vreo cimilitură?
— Încă nu. Când ești flămând rău, nu-ți mai trece nimic prin cap. Nici ținere de minte nu ai.
— Ei, nevastă, pregătește cina pentru oaspete! strigă bătrânul, întorcându-se spre bucătărie.
Baba aduse o măsuță și puse pe ea castronașele pline.
— Haide, mănâncă, să mai prinzi puteri, îl îmbie moșul.
Înfometat, drumețul se năpusti asupra mâncării și goli într-o clipă castronașele. Dar unchiașul nu-l slăbea defel:
— Ei, acuma ți-ai adus aminte vreo ghicitoare?
Văzându-se încolțit, oaspetele plecă privirea, rușinat, și deodată văzu că pe drum, hainele i se hărtăniseră atât de rău, că i se zărea trupul gol prin ele. Oftă plin de obidă:
— Cam descusute…
— Cum ai spus? sări moșneagul. Cam descusute? Aha! Cam des cu sute… Înțeleg! Te vaiți că umbli cam des la bănișori. Aveai de gând să-mi plătești găzduirea? Doar ți-am spus că primesc oaspeți cu plată. Îmi ajunge dacă-mi spui o vorbă de duh. Asta a fost iscusită, nu zic ba, dar, gândește-te la una și mai și.
Cu gândul la necazurile lui, omul luă foarfeca de pe masă și o clănțăni de câteva ori întrebându-se de unde ar putea să taie un petec, să-și cârpească veșmintele. Moșul sări ca ars:
— Cum ai zis? „Țac-țac-țac”? Aha, înțeleg! Îți clănțăne dinții de frig. Nevastă, pune pe foc, să se încălzească musafirul nostru!
— Vă mulțumesc din inimă, spuse călătorul, apropiindu-se de vatră. Afară bate un vânt îngrozitor care m-a pătruns până la oase. De-aia mă întreb: ei, sărmane, dacă nu te primeau oamenii ăștia cumsecade, ce te făceai?
— Am înțeles! răcni moșul. Făceai… „Adică fă ceai!”. Nevastă, adu repede ceaiul! Dacă ești meșter la cimilituri?
„Ia te uită cum s-a brodit!” se minună omul.
Gazdele îi pregătiră culcușul pentru noapte și oaspetele adormi.
A doua zi se sculă înainte de a se lumina de ziuă. Gândindu-se că bătrânul va începe îndată să-l piseze cu ghicitorile lui, se îngrozi și își spuse: „Trebuie să-mi iau tălpășița fără zăbavă!” Ieși pe ușă și o luă la sănătoasa.
Dar din nenorocire, moșul se deștepta și el devreme.
— Hei, călătorule, încotro? strigă el în urma celui ce fugea. Stai nițel, stai să-mi mai spui o cimilitură!
Auzind aceasta, drumețul o luă la goană și mai speriat, și poticnindu-se, scăpă din mână cleștele pe care-l cumpărase de la târg. Îl luă repede de jos și o tuli mai departe.
„De ce mi-o fi arătat cleștele acela?” se tot gândea bătrânul. „Ce să însemne asta oare?”
„Ai, stai că am înțeles! Pare-se că a vrut să-mi spună: «Unchiaș nerod, te-ai agățat de mine cu ghicitorile tale întocmai ca un clește și nu mă slăbești deloc»”
Moșul se rușină grozav și de atunci încolo nu le mai ceru niciodată oaspeților să-i spună cimilituri și vorbe de duh.
* Cimilitură – Ghicitoare. Joc de cuvinte. Enigmă
