Câinele lui Iacov

Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, de cinci. Aveau un câine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat ân pădure şi i-a poruncit neveste-sii să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă toată noap­tea au umblat lupi ân jurul casei şi s-au dat la câine.
— Copii, să nu vă duceţi cumva ân pădure! a spus fe­meia, apoi s-a apucat să coasă.
ândată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a ândemnat-o pe surioara lui:
— Hai ân pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.
Fetiţa s-a ânvoit:
— Hai! Şi au fugit amândoi ân pădure.
După ce mama şi-a sfârşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a ânceput să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a ântrebat:
— Unde-s copiii?
Nevastă-sa a răspuns că nu ştie.
Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a alergat să-şi caute copiii.
Deodată a auzit câinele schelălăind. S-a repezit ântr-acolo şi i-a văzut pe copii stând sub un tufiş şi plângând, iar lupul se âncleştase cu câinele să-l sfâşie. Paznicul a ânşfăcat toporul şi a omorât lupul. Apoi a luat copiii ân braţe şi a fugit cu ei ân casă.
După ce au ajuns acasă, mama a ânchis uşa şi s-au aşe­zat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheaună câinele la uşă. Au ieşit ân curte şi au vrut să-i dea drumul ân casă, ânsă câinele era ânsângerat şi nu putea umbla. Copiii i-au adus apă şi pâine. Dar el n-a vrut nici să mănânce, nici să bea, ci numai le lingea mâinile. Pe urmă s-a ântins pe o parte şi n-a mai scheunat. Copiii au crezut că a adormit, dar câinele murise.