povestire de origine tibetană
Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întâlniseră decât o femeie bătrână în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puțin orez prăjit, amestecat cu ceai și unt rânced. Această tsampa modestă le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame și frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tânăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veșmântului său lung. Cel mai în vârstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopții, la orizont nu se vedea niciun adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munți. Tânărul novice nu mai rezistă. El nu cunoștea ținta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, își zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinația noastră?”
Încălcând cerința strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vârstă, care mergea cu un pas egal:
— Maestre, unde mergem?
— Am ajuns, a răspuns maestrul.
— Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tânărul călugăr.
— Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, înspăimântat, s-a uitat la potecă plină de pietre care se pierdea în ceață. În depărtare, piscurile munților dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig și foame. Și, brusc, într-o străfulgerare, a înțeles. Și-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mânăstire:
„Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viața, oază, infinitul.”
Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.
