Calul pierdut

Demult, într-un sat din nordul Chinei, trăia un om care avea un cal minunat. Așa frumos era calul său, că oamenii veneau de la mari depărtări doar să-l admire. Îi spuneau mereu ce binecuvântat este că-l are.
— Se prea poate, răspundea el, dar ceea ce pare o binecuvântare poate fi și un blestem.
Într-o zi, calul a fugit. A dispărut pur și simplu. Oamenii veneau acum să-l compătimească pentru ghinionul său.
— Așa o fi. Dar ce pare un blestem poate fi și o binecuvântare, spuse el.
Câteva săptămâni mai târziu, calul s-a întors. Și nu era singur. Îl urmau 21 de cai sălbatici. După legea pământului, aceștia deveneau proprietatea lui. Avea, acum, o mulțime de cai.
Vecinii veniră din nou să-l felicite pentru norocul ce dăduse peste el.
— Cu adevărat, ești binecuvântat!
— Se prea poate, dar ceea ce pare o binecuvântare poate fi și un blestem.
Imediat după aceea, fiul său, unicul său fiu, a-ncercat să călărească unul dintre caii sălbatici. Calul l-a azvârlit cât colo, iar acesta și-a rupt piciorul. Din nou sosiră vecinii, de data aceasta să-i spună ce rău le pare. Cu siguranță că trebuie să fi fost blestemat în vreun fel.
— Se prea poate, a răspuns el, dar ceea ce pare a fi un blestem poate fi și o binecuvântare.
O săptămână mai târziu, regele ținutului trecu prin sat, luând pe fiecare tânăr apt de luptă la război împotriva locuitorilor din nord. A fost un război îngrozitor. Toți cei plecați din sat au fost uciși. Doar fiul omului nostru a supraviețuit, datorită piciorului său rupt.
De atunci și până azi, în sat exista o vorbă: „Ce pare a fi o binecuvântare poate fi un blestem, iar ce pare un blestem, poate fi o binecuvântare.”