de Edmondo de Amicis
Tata m-a iertat. Eu însa, tot aveam inima îndoita, și mama, ca sa ma faca sa mai uit, ma trimise cu fiul cel mare al portarului, sa ma plimb pe Corso (Bulevardul orașului). Pe la jumatatea drumului, cand treceam pe langa un car cu lemne, ce statea dinaintea unei pravalii, auzii pe cineva strigandu-ma pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluța cafenie și cu caciulița de blana de pisica. Saracuțul, era asudat și obosit de tot, caci ducea în spinare o sarcina de lemne. Un om ce se afla în car îi dadea lemnele rand pe rand. El le cara în pravalia tatalui sau și le gramadea cu graba într-un colț.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi raspunse el, întinzand mainile ca sa mai prinda alt rand de lemne, îmi repet lecția!
Eu rasei. El, însa, vorbea serios și, ținand lemnele cu amandoua mainile, începu sa rosteasca umbland: Verbul variaza dupa: persoana, numar, și dupa timpul cand se petre-ce lucrarea…, așeza lemnele și reîncepu: și dupa modul cum se face lucrarea…, întorcandu-se de la car cu un alt braț de lemne: dupa persoana în care lucrarea este înfatișata.
Aceasta era lecția noastra de gramatica pentru a doua zi.
— Ce ma fac! îmi zise el, ma folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu randașul dupa o afa-cere. Mama e bolnava. Trebuie sa descarc eu lemnele și totodata îmi repet gramatica. Știi ca e grea lectia de azi? Nu-mi intra în cap cu nici un chip! Apoi zise catre omul cu carul:
— Tata a spus ca o sa se întoarca pe la șapte, vino atunci sa-ți plateasca! Carul porni. Haide! Nu vii puțin în pravalie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plina cu lemne și manun-chiuri de surcele; un cantar era așezat deoparte.
— Crede-ma ca am muncit zdravan azi, adauga Coretti, sunt silit sa-mi învaț lecția pe apucate. Îmi scriam propo-zițiile, cand intra cineva, ca sa cumpere lemne. M-am așezat iar la scris; iata ca vine carul. Am fost nevoit azi de dimineața, sa merg de doua ori la targul de lemne, tocmai acolo, în piața Veneției. Nici nu-mi mai simt picioarele, și vezi ce umflate îmi sunt mainile? Ce m-aș face daca ar trebui sa desenez azi! Vorbind astfel, matura frunzele uscate și așchiile care stateau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îți înveți lecțiile? îl întrebai. Negreșit ca nu aici, raspunse el, vino de vezi. Ma duse într-o odaița din dosul pravaliei, care servește totdeodata de buca-tarie și de sufragerie, cu o masuța într-un colț, pe care erau așezate: carțile, caietele și lucrarea începuta.
— Uite, zise el, ramasesem, la raspunsul al doilea: din piele se fac încalțaminte, cingatori, chingi… am sa adaug: geamantane, sipete. Lua condeiul în mana și scrie mai de-parte cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigand din pravalie. Era o femeie, care venea sa cumpere surcele.
— Îndata! raspunse Coretti, sarind de pe scaun; apoi cantari manunchiurile, lua paralele, alerga la registru, ca sa înscrie vanzarea și se întoarse la lucrarea lui zicand: Ia sa vedem daca voi putea sa sfarșesc periodul! și începu sa scrie: saci de calatorie, ranițe pentru soldați!
— Aoleo! Cafeaua da în foc! striga el deodata și alerga la vatra, sa traga ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit sa învaț cum se face… Așteapta-ma puțin sa i-o duc! Ba vino și tu; mamei i-ar parea bine sa te vada. E în pat de șapte zile, biata mama!
— Arși! Tot mereu ma ard la deget cu ibricul asta! Ce sa mai adaug dupa ranițele soldaților?… Trebuie sa mai gasesc ceva și nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama! Deschise o ușa și intraram într-o odaie tot așa de mica. Mama lui Coretti era culcata într-un pat mare și legata cu un tulpan la cap.
— Ți-am adus cafeaua, mama! zise Coretti, dandu-i ceașca. Baiatul asta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnișorule, zise buna femeie, bravo, draguțule! Vii sa cercetezi pe bolnavi, nu-i așa?
În vremea aceea, Coretti așeza pernele de la spatele ma-mei sale, tragea plapuma, ațața focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îți mai trebuie ceva mama? întreba el, luandu-i ceașca goala.
— Ai luat doua linguri de sirop? Cand s-o ispravi, dau e fuga pana la spițerie. Lemnele sunt descarcate. Pe la patru o sa pun carnea la foc, dupa cum m-ai învațat dumneata, și cand o trece pe aici femeia cu unt, o sa-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mama, totul merge struna.
— Îți mulțumesc, Coretti, raspunse femeia, dragul mamei la toate se gandește!
Biata bolnava îmi dete o bucațica de zahar. Dupa aceea, Coretti îmi arata o mica poza; era portretul tatalui sau în uni-forma militareasca; avea pe piept medalia Virtutea militara caștigata la 1866 în regimentul prințului Umbert
Seamana la chip cu fiul sau, are ochi tot așa de vii, zambetul tot așa de vesel.
Ne întoarseram în bucatarie.
— Am mai gasit ceva, zise Coretti, și adaugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O sa fac diseara ce mi-o mai ramane din lecții, caci am de gand sa ma culc tarziu. Bine de tine, ca ai atata timp, ca sa înveți și îți mai ramane și de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten și harnic copil.
Intrand în pravalie, așeza lemnele pe capra și începu sa le taie în doua cu fierastraul, zicand: „Iata gimnastica!… Mai buna decat întinderea brațelor înainte…”
— Aș vrea, cand s-o întoarce tata, sa gaseasca toate lemnele taiate: ce mulțumit ar fi!
Atata numai ca, dupa ce tai lemne fac niște t și l de parca sunt șerpi. Bine zice profesorul; dar ce sa-i fac? Am sa-i spun curat, ca am fost silit sa muncesc cu mainile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi sa vad pe mama sculata. Azi, slava Domnului, îi este ceva mai binișor. Gramatica o s-o învaț maine, în zori de zi. Iaca și carul cu butuci! La munca, baiete!
O carucioara plina cu butuci se opri dinaintea pravaliei. Coretti alerga la ușa sa vorbeasca cu caruțașul. Dupa aceea, întorcandu-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorba cu tine, sa ne vedem sa-natoși, prietene, maine! Ce bine îmi pare ca ai venit sa ma vezi! Plimbare buna! Bine de tine.
Ma stranse de mana și se apuca sa care butuci, începand iarași sa alerge de la car la pravalie, cu fața rumena ca un trandafir, sub caciula lui de blana de pisica, voios și sprinten, încat ți-era drag sa te uiți la el.
— Ferice de tine! striga el înca o data.
— Nu, Coretti, nu! Tu ești mai fericit: tu, caci înveți și muncești mai mult decat mine: tu, fiindca ai dat ajutor parin-ților tai: tu, dragul meu camarad, pentru ca ești bun, de mii de ori mai bun decat mine!
