Demult, în insula cea mare (*) a Japoniei, exista un munte atât de înalt, încât părea că atinge cerul. În vârful lui, unde se putea ajunge foarte greu, din cauza prăpăstiilor foarte adânci și a pereților foarte abrupți ai stâncilor, locuia un căpcăun fioros și puternic. El avea pielea albastră, un corn mare în frunte și făcea tot timpul numai rele celor din jur.
La poalele muntelui se aflau câteva așezări în care trăiau oameni; ei cultivau pământul și creșteau animale.
Într-o dimineață, gospodarii dintr-o astfel de așezare ieșiră, ca de obicei, la câmp să lucreze și găsiră toate zarzavaturile din grădini
rupte și culcate la pământ. Era clar că, peste noapte, cineva le smulsese și le călcase în picioare de nu mai rămăsese nimic bun din
ele. Uimiți și supărați, oamenii priviră mai atent răzoarele și găsiră urmele pașilor căpcăunului. Deci el era cel care le distrusese
grădinile de zarzavaturi, ceea ce-i înfurie și mai mult. Se săturaseră cu toții de faptele lui urâte. Cu cât priveau zarzavaturile, făcute una cu pământul, cu atât mai tare se mâniau pe căpcăun și le creștea ura împotriva acestuia. Supărați din cale-afară, își îndreptară privirile spre vârful muntelui și strigară:
— Oooo!… Căpcăun mârșav, ce ești! De ce nu încetezi, o dată pentru totdeauna, cu faptele tale nesăbuite? Până când crezi tu, spurcăciune, că o să mai răbdăm fărădelegile tale?
Căpcăunul însă îi privi satisfăcut din vârful muntelui și le răspunse, în batjocură, cu o voce care înfioră văzduhul:
— Nu vă voi lăsa în pace decât atunci când îmi veți da câte un om pentru cina mea zilnică. Altfel, râse el de se zguduiră munții, am să vă „vizitez” din ce în ce mai des.
Auzind ce le cerea căpcăunul cel crud, gospodarii se făcură negri de mânie, își agitară uneltele către munte și unul dintre ei strigă cât putu el de tare:
— Cine te crezi tu, dihanie spurcată, să mănânci în fiecare zi câte un om? Cum îndrăznești să ne ameninți cu atâta obrăznicie?
— Sunt cel mai mare căpcăun dintre toți căpcăunii din lumea asta! răspunse el. Asta să știți că sunt! Nu există ceva ce n-aș putea face, dacă vreau! Ha, ha, ha!
Vocea căpcăunului răsună puternic printre munți, făcând chiar și copacii să se zbuciume.
— Ei bine, strigă un alt țăran, ia să vedem, ești tu așa de grozav pe cât te lauzi? Pentru a dovedi că poți orice, construiește, într-o
singură noapte, o scară de piatră cu o mie de trepte, de aici, din câmpie, până sus la tine, în vârful muntelui. Dacă poți face asta,
înseamnă că, într-adevăr, ești în stare de orice, iar noi va trebui să-ți îndeplinim toate dorințele.
— O voi face chiar în noaptea asta! strigă căpcăunul, plin de îngâmfare. Dacă nu voi termina cele o mie de trepte înainte de
primul cântat al cocoșului, vă promit că plec de aici și nu vă mai necăjesc niciodată.
Vicleanul căpcăun se gândise deja la un șiretlic. Imediat ce se întunecă, se strecură în gospodăriile țăranilor și puse câte o glugă mică de paie pe capul fiecărui cocoș, pentru ca aceștia să nu mai poată vedea când răsare soarele și să cânte ca de obicei. Când îmbrobodi cu paie ultimul cocoș, își zise: „Acum pot să construiesc liniștit cele o mie de trepte”.
Și începu să lucreze din greu și cu sârg.
Urcă și coborî muntele, cărând piatră, de nenumărate ori. Munci mult și, când soarele începu să se ivească la răsărit, avea deja nouă sute nouăzeci și nouă de trepte, gata construite.
Căpcăunul zâmbi în sinea lui, gândindu-se că niciun cocoș nu va putea cânta și el va avea destul timp să coboare să ia piatră pentru a face și ultima treaptă.
Pe munte însă mai locuia o zână bună, care privise totul și văzuse cum neobrăzatul căpcăun îi înșela pe țărani, acoperind cu glugi de paie capetele cocoșilor ca ei să nu știe când răsare soarele și să cânte. Așa că, în timp ce căpcăunul cobora în câmpie să ia piatră pentru ultima treaptă, zâna cea bună se duse repede în sat și luă o glugă de pe capul unui cocoș. Acesta văzu soarele ridicându-se și…
— Cucuriguuuu!… Cucuriguuuu!…
El îi trezi pe ceilalți cocoși, care și începură cu toți să cânte. Căpcăunul fu surprins și speriat când auzi cântatul cocoșilor.
Oamenii care se treziseră de mult și urmăreau acum să vadă ce face căpcăunul, dușmanul lor de moarte, îl văzură cărând piatră tocmai când cântau cocoșii.
— Am pierdut! își zise căpcăunul supărat. Și nu mai aveam decât o piatră de pus. Acum, am pierdut și gata! Trebuie să-mi țin
cuvântul. N-am reușit să termin, cu toate șiretlicurile mele. Așadar, chiar și eu trebuie să-mi țin cuvântul dat.
Așa că își mângâie cu tristețe cornul din frunte și plecă departe de locul acela, în inima munților.
Nimeni nu l-a mai văzut niciodată pe căpcăunul cel groaznic.
Țăranii au trăit la poalele muntelui fericiți că, prin înțelepciunea lor, îl făcuseră pe căpcăun să construiască acea scară mare, apoi îl izgoniseră și scăpaseră de el pentru totdeauna. Ei au terminat, în scurt timp, scara părăsită de căpcăun și, foarte des, urcau pe ea, mai ales în serile de vară, pentru a se bucura de aerul curat și de priveliștea minunată ce li se înfățișa din vârful muntelui.
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 55, 2000 [p. 127-131]
* Honshu.
