Castelul împăratului furnicilor

Aceasta e o întâmplare veche, veche de tot.
A fost odată un om care-și câștiga traiul vânzând pește cu coșurile. Într-o zi, întorcând acasă, îl apucă ploaia pe drum. Ploua cu găleata. Și cum mergea astfel prin ploaie, văzu deodată că pârâiașele de apă erau gata-gata să înece o furnică. Sărmana vietate se prinsese cu picioarele de un ac de pin, însă apele o împresurau și primejdia era tot mai mare.
— Nu te teme, gâză mică, îndată îți vin în ajutor! zise vânzătorul de pește, și întinzând spre gânganie capătul cobiliței, o scoase la liman.
A doua zi, omul nostru trecea pe același drum. Deodată, înaintea lui se ivi ca din pământ o făptură fără seamăn de înaltă și spătoasă, un fel de uriaș, care-i grăi:
— Ieri ai scăpat viața unei furnici. Pentru asta ți se cuvine o răsplată. Vino cu mine.
— Dar unde trebuie să merg?
— Nu întreba nimic. Te voi călăuzi eu.
Și uriașul o luă înainte. Merse el ce merse, apoi se opri și-i arătă omului o găurică ce abia se zărea în pământ:
— Intră acolo.
— Unde, în găurica aia cât vârful de ac? se minună omul. Cum crezi c-o să încap acolo?
— N-avea grijă. Tu nu trebuie decât să închizi ochii.
Vânzătorul de pește închise ochii. Îi deschise, după o clipă, și i se păru că a nimerit chiar în grădinile raiului. În jurul lui în erau flori din toate cele patru anotimpuri, flori roșii, albe, galbene, albăstrii… Pluteau miresme îmbătătoare și fluturi nemaivăzut de frumoși zburdau în lumină. Iar în depărtare, în pânza străvezie și tremurătoare a văzduhului primăvăratec, strălucea un castel mândru.
— Al cui o fi oare castelul acela? întrebă omul, înmărmurit de uimire.
— E castelul împăratului furnicilor, răspunse uriașul. Te voi duce îndată acolo.
Nu sfârși bine vorba, că se și pomeniră în castel.
​ Împăratul furnicilor îl primi cu dragoste pe vânzătorul de pește.
Oaspetelui i se puse că dinainte bucate de soi, iar fetele-furnici îl înveseliră cu danturile lor.
La plecare, împăratul îi dărui un minunat veșmânt de mătase, spunându-i:
— Primește acest dar, drept mulțumire că ai scăpat viața unui curtean al meu. E de-ajuns să scuturi puțin mâneca veșmântului, ca să ai tot ce-ți poftește inima. Dar ia aminte: să nu-l arăți niciodată, nimănui, altfel își pierde puterea vrăjită.
Din ziua aceea omul nu mai fu nevoit să vândă pește prin târg. Era de-ajuns să miște mâneca veșmântului fermecat și să dorească ceva, că voia i se împlinea pe dată. Toate îi veneau ca la poruncă: și bani, și haine scumpe, și mâncăruri alese.
Își clădi o casă mare și frumoasă și începu să ducă un trai îmbelșugat.
Într-o zi însă, pe când omul nostru era plecat, nevastă-sa se apucă să deretice prin cămară și dădu peste o lădiță pitită într-un ungher. „Ce-o mai fi și asta?” se miră femeia. Deschise lădița și găsi un preafrumos veșmânt de mătase. Ghimpele geloziei îi străpunse pe dată inima.
„Fără îndoială, își zise, stricatul de bărbatu-meu îmbracă acest veșmânt numai când se duce la deocheate, ca să petreacă acolo cu femeile, de aceea îl ascunde de mine. Ei lasă că-i arăt eu lui! Îl învăț eu minte să mai umble după mândre!”
Și, niciuna, nici două, aruncă în foc minunatul veșmânt. Flacăra însă izbucni deodată și se prelinse pe podea ca o rogojină arzătoare. Cât ai clipi, întreaga gospodărie căzu pradă focului și arse până la temelii. Totul fu mistuit de flăcări: și casa cea nouă, și acareturile, și hainele…
Când se întoarse omul, în loc de casă găsi un morman de cenușă. Lângă rămășițele fumegând cea de zor:
— Mare nenorocire ți-am adus eu ție, bărbate! Nici nu știu cum s- a întâmplat! Până să mă dezmeticesc, se aprinsese toată casa…
— Și zici că a ars chiar tot, tot? Poate că măcar lădița aceea ai izbutit s-o scoți din casă. Lădiță pe care o țineam în cămară…
— Lădiță a ars cea dintâi, răspunse femeia.
Omul oftă cu amărăciune:
— Atunci totul e pierdut. Cum poți să scuturi mâneca unui veșmânt pe care nu-l ai?