Cu mult timp înainte, pe locul numit Fântâna Dragonului se întindea un cătun în care trăiau vreo zece familii. Locuitorii acestui cătun o duceau ca vai de lume; munceau de se speteau și de abia aveau cu ce să-și ducă zilele.
Într-o colibă prăpădită, la marginea cătunului, locuia o bătrână, singură-singurică. Era așa de bătrână, că nu putea nici să urce pe munte să culeagă bambus, nici să coboare la câmpie să cultive cereale. În spatele casei, avea însă optsprezece arbuști de ceai și toată ziua se învârtea pe lângă ei. Sădise arbuștii aceștia în ziua când moșul ei se dusese de pe lumea aceasta, și de atunci trecuseră mai mult de zece ani. Dar bătrâna n-avea putere să-i îngrijească cum trebuie, și nici îngrășăminte n-avea, așa că în fiecare an nu strângea decât câțiva țin de frunzulițe de ceai.
Bătrână avea o inimă bună și miloasă. În fiecare an, din puținul pe care-l avea, fierbea ceai și îl scotea în fața porții să-și ostoiască setea cei care urcau muntele.
Era în ajun de sărbători. Vecinii din dreapta și din stânga colibei bătrânei se pregăteau de Anul Nou. Bătrâna nu mai avea decât o mână de orez și câteva frunze de ceai. După vechiul obicei, stătea în fața sobei și fierbea ceai, când ușa colibei s-a dat de perete și a intrat un moșneag plin de zăpadă. Văzându-l, bătrâna l-a poftit să intre.
— Intră, omule, nu vezi ce vreme e afară!
Moșneagul s-a scuturat de zăpadă, a intrat în colibă, s-a apropiat de sobă și a întrebat:
— Bătrânico, ce fierbi aici?
Bătrâna a răspuns:
— Fierb ceai.
Bătrânul a adăugat:
— E ajun de An Nou, toți pregătesc cele mai bune bucate, cum de tu fierbi numai ceai?
Bătrâna a oftat și a zis:
— Sunt bătrână și săracă, nu pot să pregătesc bucate pentru pomenirea morților. Dar cu ceaiul ăsta ostoiesc setea trecătorilor.
— Ba nu ești deloc săracă, numai că nu știi. În fața porții tale se află o comoară, i-a spus moșneagul.
Auzind, bătrâna s-a mirat mult. A scos capul pe poartă și s-a uitat. Toate erau așa cum le știa: gardul dărăpănat, două băncuțe putrede și în colț vasul din piatră pentru gunoi.
Moșneagul a arătat spre vasul pentru gunoi și a zis:
— Uite, aici se află comoara!
Bătrâna a crezut că moșneagul glumește și a zâmbit:
— De unde până unde în vasul ăsta vechi din piatră să fie o comoară? Dacă-ți place cumva, ți-l dăruiesc.
— Ei, dar cum să primesc așa degeaba comoara ta! Dacă te învoiești, am s-o cumpăr. Și acum mă duc să chem pe cineva să mă ajute s-o iau.
Apoi a zâmbit și a plecat.
Bătrâna s-a uitat la vas și se gândea că nimeni nu va vrea să pună mâna pe vasul acela atât de murdar și plin cu gunoiul care se strânsese de ani de zile. A scos gunoiul, l-a dus și l-a îngropat la rădăcina celor optsprezece arbuști de ceai, a adus o găleată cu apă și a spălat vasul, apoi a dus și apa aceasta tot la rădăcina arbuștilor.
De abia terminase, când moșneagul a venit cu cineva să ia vasul. Cum a dat cu ochii de vas, a început să se vaiete:
— Unde-i comoara, се-ai făcut cu comoara?
Nedumerită, bătrâna a arătat spre vasul de piatră.
— Dar uite-o, am curățat-o nițel.
Moșneagul s-a așezat pe vine și a continuat să se văicărească:
— Vai de mine și de mine, dar се-ai făcut cu ce era în vas?
Bătrâna a răspuns:
— Am îngropat murdăria aceea în spatele casei la rădăcina arborilor de ceai.
Moșneagul a fugit în spatele casei, s-a uitat și a spus:
— Comoara era tocmai în gunoiul acela care se strânsese acolo de ani de zile.
Și a plecat.
A trecut Anul Nou și a venit primăvara. Cei optsprezece arbuști de ceai s-au încărcat de muguri, iar frunzele erau bogate și înmiresmate cum nu mai fuseseră niciodată.
Vecinii văzând bogăția de ceai la bătrână, și-au tăiat arbuștii din grădinile lor și au luat semințe de la aceasta, semănându-le în curțile lor. Apoi au început să pună arbori de ceai din semințele bătrânei în tot cătunul, așa că Fântâna Dragonului era acum plină cu arbuști de ceai.
Ceaiul din acel loc era așa de aromat și de bun la gust, că i se dusese vestea.
Chiar și până astăzi oamenii știu că arbuștii de ceai de la Fântâna Dragonului se trag din cei optsprezece arbuști din curtea bătrânei, iar ceaiul de aici a ajuns vestit în toată lumea.
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
