⏱️Timp estimat de citire: 16 minute
Trăia cândva într-un sat un ţăran sărac, pe care-l chema Somilak. Muncea zi şi noapte pentru zamindar (*), dar de mâncat mânca doar frunze tocate și rădăcini.
Şi-ntr-un rând, i-a spus femeia lui:
— Du-te-n pădure și caută niscai rădăcini bune de mâncat, că eu, de foame, nici pe picioare nu mă mai pot ţine.
Şi s-a dus Somilak în pădure, s-a căţărat într-un smochin și-a prins a culege smochine, când a văzut deodată două cești atârnând de crengi: una era de lemn, cealaltă de lut, și amândouă erau acoperite cu nişte capace.
„Ia să iau eu o ceașcă — și-a zis Somilak. A mea s-a hârbuit de tot”.
A luat el ceaşca de lemn și și-a vorbit singur:
— Dinspre ceaşcă, puțin s-o bucura femeia. Dacă i-aş aduce în ceaşcă și o pâinișoară, atunci da, ar fi altceva.
Şi bine nu ș-a sfârșit vorba, că odată s-a ridicat capacul și Somilak a văzut în ceaşcă o lipie de orez.
— Ăsta noroc! a strigat el, sărind din copac. Am să-i duc femeii lipia și s-o mai înzdrăveni și ea. Păcat doar că nu mai e încă o lipie in ceaşcă. Atunci ştiu că aş fi mâncat şi eu pe cinste!
Şi bine nu și-a sfârșit vorba, că odată s-a ridicat din nou capacul și-a văzut în ceaşcă încă o lipie.
„Într-adevăr, e o ceaşcă fermecată! pricepu atunci Somilak. Trebuia să nu-i fi cerut o pâinișoară, ci un picior de gâscă friptă.”
Şi bine nu şi-a sfârșit vorba, că odată s-a ridicai capacul și Somilak a și văzut în ceașcă piciorul de gâscă friptă.
S-a ospătat Somilak cu pâinişoara, s-a ospătat cu piciorul de gâscă și-a pornit-o spre casă. Mergea, se bucura şi cânta.
Drumul trecea pe lângă casa zamindarului. Şi, auzindu-l zamindarul pe Somilak cântând cântece de voie bună, straşnic s-a mirat. Vezi că nicicând nu-ntâlnise ţărani veseli în satul lui.
— Ei, tu, de colo! a strigat zamindarul. Vreau vă-ți vorbesc!
Şi dacă ţăranul i-a intrat în casă, l-a întrebat zamindarul:
— Ce-ai de te veseleşti şi ce-ți veni să cânți?
— A dat fericirea peste mine: am găsit în pădure o ceaşcă fermecată!
— Ia arată-mi-o şi mie!
A aşezat Somilak ceaşca pe un covor și-a zis:
— Doresc o prepeliţă friptă!
A sărit capacul ceștii și a văzut zamindarul în ceașcă prepeliţa friptă. De lăcomie, au prins a-i tremuia mâinile și-un singur gând a pus stăpânire pe el: „Cum să fac să am o ceaşcă dintr-asta!”
Atunci a luat prepeliţa şi-a grăit:
— Ia adu tu din cămară o cană cu vin, că vreau să mă pun la masă!
Până să caute Somilak cana în cămări, a pitit zamindarul ceaşca fermecată şi-a aşezat în schimb pe covor una de rând, dar întru totul asemănătoare.
A adus Somilak cana cu vin, a pus-o pe covor şi-a zis:
— Cu voia ta, stăpâne, acum mă duc acasă. Mi-i femeia flămândă.
A luat ceaşca şi tot într-o fugă a ținut-o până ce a ajuns la coliba lui. Acolo, lihnită, femeia de-abia mai avea putere să-l aştepte.
– Bucură-te, nevastă! Vei mânca, în sfârşit, tot ce pofteşti.
Şi, punând ceaşca jos, a rostit cu glas tare:
— Vreau o prepeliţă friptă!
Dar capacul ceştii nici că s-a clintit.
S-a mirat Somilak:
— De ce oare nu mă mai ascultă? Ia să mai încerc o dată?
Şi din nou a poruncit:
— Vreau o prepeliţă friptă!
Dar capacul tot nu s-a clintit.
— Ce-i cu ceaşca mea? s-a supărat Somilak. Când eram la zamindar asculta de tot ce-i spuneam, şi-acu’ nu mă mai ascultă de fel.
— I-ai arătat-o zamindarului, va să zică? a întrebat femeia.
— I-am arătat-o şi l-am şi cinstit cu o prepeliţă.
Femeia a prins a plânge.
— Zamindarul ţi-a furat ceaşca şi ți-a strecurat în locul ei una de rând!
Atunci Somilak a zis:
— Nu plânge! Pe craca smochinului mai atârnă o ceaşcă şi, iacă, îndată mă reped după ea.
Şi s-a repezit el în pădure, a luat din smochin ceaşca de lut şi-apoi, hai acasă. Iar mergea vesel şi din nou cânta.
Auzind zamindarul cântecele, a privit pe fereastră şi, când colo, iacă, acelaşi ţăran! Doar că nu mai ținea-n mână o ceaşcă de lemn, ci una de lut, acoperită şi ea c-un capac.
„Cum de are încă o ceaşcă fermecată? s-a întrebat hoţomanul de zamindar. Fermecată, fireşte, că altminteri nu i-ar arde de cântat”.
Şi-a poftit zamindarul să pună mâna şi pe ceaşca asta. L-a chemat el, aşadar, pe Somilak şi i-a zis:
— Ce fel de ceaşcă-i aia? Vinde-mi-o mie…
I-a răspuns Somilak:
— Nu pot, stăpâne. Ceaşca asta-i mai de preţ decât banii, mai scumpă decât mărgăritarele.
S-a încruntat zamindarul:
— Aşa, nu vrei n-o vinzi? Atunci ai să mi-o dai de pomană!
Şi, grăind aşa, s-a năpustit şi-a ridicat capacul ceştii. Şi douăzeci de pumni zdraveni au zburat atunci îndată din ceaşcă şi s-au zvârlit asupra hoţului. L-au izbit pumnii pe zamindar în frunte, în ceafă, în spinare, în nas, în burtă, în piept. Cu chiu cu vai a fugit zamindarul în curte, dar pumnii nu-l slăbeau şi, neobosiţi, izbeau într-una.
— Iartă-mă, Somilak! a bolborosit el, căzând. Rogu-te, porunceşte-le pumnilor să nu mă mai izbească!
— Dă-mi înapoi ceaşca şi pumnii s-or duce.
— Ti-o dau, ţi-o dau. numai strânge-ți pumnii ăştia cumpliţi!
— Pumni, la loc! a poruncit Somilak.
Ascultători, pumnii au intrat în ceaşcă. Mai mult mort decât viu, s-a târât zamindarul până-n casă, a scos ceaşca din locul unde-o pitise şi i-a dat-o în silă lui Somilak.
Fericit şi bucuros, s-a întors Somilak la nevastă. În seara aceea s-au culcat şi ei pentru întâia oară sătui.
O ducea bine acum Somilak şi o duceau destul de bine şi vecinii lui. Când nevoiaşii cunoşteau zile de foamete, scotea Somilak ceaşca de lemn în uliţă şi da fiecărui flămând să mănânce pe săturate.
Aşa a trecut vara.
Când s-a răspândit odată prin țară vestea că padişahul (**) își mărită fata. Auzind una ca asta, s-a repezit zamindarul la palat și i-a spus padişahului:
— O, stăpâne al lumii, porunceşte ca ţăranul Somilak să se înfăţişeze la palat! Că are o ceaşcă fermecată. Şi ceaşca fermecată a lui Somilak îți va aşterne pe masa de nuntă tot ce pofteşti.
Dacă a auzit aşa, i-a poruncit padişahul lui Somilak să vină cu ceaşca fermecată la palat.
— Ia arată-mi ceaşca! Drept e, cum se vorbeşte, că-i fermecată?
— Lungă să-ți fie domnia. o, scut al lumii, da, e drept!
— Atunci pune-o să-mi aştearnă pe masă cele mai alese bunătăţi de pe pământ.
Bine nu şi-a sfârșit vorba, că-ndată capacul ceştii s-a ridicat şi padişahul a văzut-o plină de bunătăţi. Gustând din ele, nu se mai putea padişahul dezlipi de ceaşcă. A mâncat şi-a tot mâncat, până ce-a golit ceaşca.
— Asemenea bunătăţi alese n-a mai mâncat niciun muritor! a cuvântat el. Lasă-mi pentru trei zile ceaşca asta fermecată. Oaspeţii-mi pleacă peste trei zile şi atunci am să ţi-o dau înapoi.
S-a plecat Somilak înaintea padişahului şi s-a întors la coliba lui.
Trei zile s-a tot nuntit la palat. Vreme de trei zile s-au îndulcit oaspeţii cu bunătăţile fermecate şi n-a fost unul să nu grăiască:
— Asemenea bunătăţi nici zeii n-au mâncat!
Iar dacă s-au împrăştiat oaspeţii, a venit Somilak după ceaşcă.
— Ce cauţi aici, mistreţ murdar? a strigat la el padişahul.
— Am venit să-mi iau ceaşca, o, slăpâne.
— Tot ce se află în palatul ăsta e al meu! Cară-te, sau dau poruncă să fii zvârlit sub picioarele elefanţilor!
— O, stăpâne — l-a rugat Somilak — ceaşca-i a mea…
— Nenorocitule, te târguieşti cu mine? Hei, străjeri! Luati-l şi zvârliți-l sub picioarele elefanţilor!
Dacă s-a năpustit straja asupra lui Somilak, a scos el din sân ceașca de lut şi i-a ridicat capacul.
Îndată au zburat din ceaşcă, unul după altul, cei douăzeci de pumni, care-au prins a-l izbi pe padişah. După cea dintâi lovitură, padişahul s-a pomenit trântit la pământ. Şi, fără a osteni, pumnii-l izbeau, îl tot izbeau.
— Potoleşte-i, Somilak! l-a rugat padişahul. Potoleşle-i, rogu-te!
— Au să se facă nevăzuţi doar dacă-mi înapolezi ceaşca fermecată!
— Aduceți ceaşca fermecată! le-a strigat padişahul curtenilor. Grăbiţi, că altminteri pumnii ăştia mă omoară-n bătaie!
Venind curtenii cu ceaşca, a poruncit Somilak:
— Pumni, la loc!
Apoi şi-a adunat mâinile la piept, s-a plecat și-a spus:
– Rămâi cu bine, o, cel mai drept dintre stăpâni! Mă-ntorc la coliba mea. De mult mă aşteaptă acolo flămânzii, cu ceaşca!
O vorbă nu i-a răspuns padişahul; unul dintre pumni îl lovise atât de zdravăn în frunte, încât bietul stăpân a rămas pentru toată viaţa fără grai.
* Zamindar – în subcontinentul indian, era un conducător autonom sau semiautonom al unui stat care a acceptat suzeranitatea împăratului Hindustanului.
** Padișah — împărat musulman