La începutul secolului al XVIII-lea trăia un daimyo (*) numit Asano Takumi no Kami, Lordul castelului din Ako, în provincia Harima. Întâmplarea a făcut ca un ambasador imperial de la Curtea Mikado să fie trimis către shogunul din Yedo. Lui Takumi no Kami și unui alt nobil numit Kamei Sama le-au fost încredințate primirea și găzduirea ambasadorului; un înalt oficial, Kira Kotsuke no Suke, a fost numit să îi învețe ceremoniile care se potriveau unei asemenea ocazii. Cei doi nobili au fost obligați deci să se ducă în fiecare zi la castel ca să asculte instrucțiunile lui Kotsuke no Suke. Dar acest Kotsuke no Suke era un om avar și astfel a hotărât că darurile celor doi daymio primite de el conform obiceiurilor erau fără valoare și batjocoritoare. Astfel, a prins ura împotriva lor, și nu s-a străduit să îi învețe prea multe, ci dimpotrivă, râdea de ei cu orice ocazie. Takumi no Kami, dominat de simțul datoriei, suporta insultele cu multă răbdare, dar Kamei Sama, care nu putea să își controleze atât de bine temperamentul, era foarte iritat și hotărât să îl ucidă pe Kotsuke no Suke pentru umilirea de care a avut parte.
Într-o noapte, când treburile sale la castel se încheiaseră, Kamei Sama s-a întors la palatul său și și-a chemat consilierii la o conferință secretă, zicându-le: „Kotsuke no Suke ne-a insultat pe mine și pe Takumi no Kami în timpul instrucției noastre de primire a ambasadorului imperial. Aceasta este împotriva oricărei decente, și mă gândeam că aș putea să îl ucid pe loc; dar apoi am cugetat că dacă aș fi făcut o asemenea faptă cu toți funcționarii din castel de fată, nu numai că viața mea s-ar fi terminat, dar familia și vasalii mei ar fi fost ruinați. Așa că am renunțat la plan. Însă faptul că exista o asemenea epava de om este o tristețe pentru oameni, deci mâine când mă voi duce din nou la Curte îl voi omorî: hotărârea mea este neclintită și nu voi accepta niciun fel de discursuri.”
Dar unul dintre consilierii lui Kamei Sama era un om foarte înțelept și când stăpânul său a spus că nu accepta niciun fel de discurs, el a spus:” Cuvintele dumneavoastră sunt lege; servitorul dumneavoastră va face toate pregătirile; și mâine, când Domnia voastră se va duce la Curte, dacă acest Kotsuke no Suke va fi iarăși insolent, își merită moartea.”. Și stăpânul său a fost mulțumit de acest discurs și a așteptat cu nerăbdare să vină zorii pentru a se reîntoarce la curte și a-și ucide dușmanul.
Dar consilierul s-a dus acasă fiind foarte preocupat și gândindu-se nerăbdător la ce spusese prințul său.
În timp ce se gândea la aceasta, și-a dat seama că oricum Kotsuke no Suke avea o reputație foarte proastă și era posibil să accepte o mâță. Și era mai bine să plătească orice sumă, indiferent cât de mare ar fi fost, doar ca stăpânul său și casa lui să nu fie ruinate. Așa că a adunat toți banii de care dispunea, și dându-i servitorilor săi să îi care, a călărit până la palatul lui Kotsuke no Suke și a spus secretarilor săi: „Stăpânul meu, care se va ocupa de primirea solului imperial, datorează multe mulțumiri Lordului Kotsuke no Suke, care s-a străduit atât de mult să îl învețe ceremoniile deosebite care trebuiesc organizate pentru ambasador. Acesta este doar un cadou modest care a fost trimis de către el prin mine, dar spera că Domnia sa îl va accepta. Stăpânul meu spera ca a câștigat favoarea Lordului.”. Și, cu aceste cuvinte, el a oferit 1000 de uncii de argint lui Kotsuke no Suke, și 100 de uncii pentru a fi împărțite între secretarii lui.
Când secretarii au văzut banii ochii le-au sclipit de plăcere și au fost foarte îndatoritori în mulțumirile lor; implorându-l pe consilier să aștepte puțin, s-au dus să spună stăpânului lor de cadoul regesc care venise cu mesajul respectuos al lui Kamei Sama. Kotsuke no Suke fiind foarte încântat, l-a invitat pe consilier într-o cameră interioară și, după ce i-a mulțumit, a promis că îl va instrui pe Kamei Sama cât de bine va putea. Astfel consilierul, văzând încântarea coruptului, s-a bucurat de faptul că planul lui a avut succes. Dar Kamei Sama, neștiind cum consilierul său îi cumpărase dușmanul, încă gândea la planul său de răzbunare și în următoarea dimineață în zori s-a dus la Curte într-o procesiune solemnă.
Când Kotsuke no Suke s-a întâlnit cu el, comportamentul său se schimbase complet și nimic nu îi putea întrece politețea: „Ați venit devreme în această dimineață la Curte, Lordul meu Kamei. Nu pot decât să vă admir zelul. Am onoarea să vă prezint câteva reguli de eticheta astăzi. Vă implor să îmi iertați purtarea anterioară, care poate să va fi părut foarte nepoliticoasă; dar am de obicei o dispoziție schimbătoare, așa că vă implor să mă iertați.” În timp ce continua să se umilească, inima lui Kamei Sama a devenit din ce în ce mai înduioșata, până când a renunțat la intenția de a-l ucide. Astfel, datorită istețimii consilierului sau au fost Kamei Sama și toată casa să salvați de la ruină.
Imediat după aceasta, Takumi no Kami, care nu trimisese niciun cadou, a ajuns la castel, iar Kotsuke no Suke l-a batjocorit și mai tare decât înainte, provocându-l ironic și cu insulte subtile, dar Takumi no Kami a hotărât să ignore toate acestea, și a îndeplinit răbdător ordinele lui Kotsuke no Suke.
Această purtare, în loc să producă o ameliorare în comportamentul lui Kotsuke no Suke, l-a făcut să îl disprețuiască și mai mult până când a spus impertinent: „Uite, lordul meu Takumi, se pare că fundă de la ciorapul meu s-a dezlegat; mi-o legi, te rog?”
Takumi no Kami, deși arzând de mânie în fața afrontului, s-a gândit însă că este datoria lui să asculte ordinele, și a legat funda șosetei. Apoi Kotsuke no Suke, întorcându-se cu spatele către el, a exclamat:
„Vai, dar ce neîndemânatic ești! Nu poți nici măcar să faci o fundă ca lumea! Toată lumea poate vedea că ești un țăran și că nu știi nimic despre manierele Yedo.”
Și cu un ras obraznic a plecat într-o cameră interioară.
Dar răbdarea lui Takumi no Kami ajunsese la sfârșit; această insultă era mai mult decât putea suporta.
„Oprește-te o clipă, lordul meu.” a strigat el.
„Da, ce dorești?” a răspuns Kotsuke no Suke. Dar, în timp ce se întorcea, Takumi no Kami și-a scos sabia din teacă și a încercat să îl decapiteze; însă Kotsuke no Suke, fiind protejat de coiful de Curte, a fost doar zgâriat și a reușit să fugă; dar Takumi no Kami, urmărindu-l, a încercat să îl mai înjunghie o dată și, ratându-și ținta, și-a înfipt sabia într-un stâlp. În acel moment un ofițer pe nume Kajikawa Yosobei l-a imobilizat pe nobilul furios și a oferit timp lui Kotsuke no Suke să scape.
Takumi no Kami a fost arestat și dezarmat, apoi închis într-un apartament din palat pentru a fi judecat.
Un consiliu a fost ținut și prizonierul a fost dat spre paza unui daymio numit Tamura Ukiyo no Daibu, care l-a ținut sub strictă observație chiar acasă la el, spre marea tristețe a soției și secretarilor lui; și când deliberările juriului s-au încheiat s-a decis ca, dat fiind faptul că a atacat un om în incinta palatului, Takumi no Kami trebuie să își facă harakiri (**). S-a mai decis că bunurile sale să fie confiscate, iar familia sa ruinată. Așa era legea. Și astfel Takumi no Kami și-a făcut harakiri, castelul său din Ako i-a fost confiscat, iar slujitorii săi au devenit ronini, unii dintre ei s-au angajat la alți daymio, iar alții au devenit negustori.
Printre acești slujitori era și consilierul său principal, Oishi Kuranosuke, care, cu alți 46 de slujitori loiali, a format o ligă ce avea să răzbune moartea stăpânului lor omorându-l pe Kotsuke no Suke. Acest Oishi Kuranosuke nu era în castelul Ako în momentul tragediei care nu ar fi avut loc dacă ar fi fost alături de prințul sau; pentru ca, fiind un om înțelept, nu ar fi pierdut ocazia să îl îmbuneze pe Kotsuke no Suke trimițându-i daruri; consilierul care l- a servit pe Takumi no Kami la Yedo era un pămpălău care și-a neglijat datoria și astfel a cauzat moartea stăpânului său și a dus la ruină casei sale.
Și astfel Oishi Kuranosuke și cei 46 de ronini au început să făurească planul de răzbunare împotriva lui Kotsuke no Suke; dar Kotsuke no Suke era atât de bine păzit de un grup de luptători oferiți de către daymio-ul Uyesugi Sama, a cărui față era soția lui, încât cei 47 și-au dat seama că singurul mod în care și-ar fi putut atinge scopul era să îl facă pe dușman să își lase jos garda.
Astfel, ei s-au separat și s-au deghizat, unii în tâmplari, alții în meșteșugari, iar alții în negustori; conducătorul lor, Kuranosuke, s-a dus la Kyoto și a construit o casă în cartierul numit Yamashina, după care a început să frecventeze locuri cu reputație proastă, și a cedat beției și destrăbălării, ca și cum gândul nu îi stătea deloc la răzbunare.
Kotsuke no Suke, între timp, suspectând ca foștii vasali ai lui Takumi no Kami vor vrea să îl ucidă, a trimis spioni la Kyoto pentru a monitoriza tot ceea ce făcea Kuranosuke.
Acesta însă, hotărât să instituie dușmanului o falsă stare de siguranță, a continuat să ducă o viața lipsită de griji, înconjurat de prostituate și bețivi.
Într-o zi, când se întorcea acasă beat, a căzut în stradă și a adormit, și a fost de râsul tuturor trecătorilor. S-a întâmplat ca un bărbat pe nume Satsuma să îl vadă și să spună:
„Nu este acesta Oishi Kuranosuke, care a fost consilierul lui Asano Takumi no Kami, și care, neavând îndrăzneala să își răzbune stăpânul, s-a abandonat femeilor și vinului? Uitați-vă cum zace beat în mijlocul străzii! Bestie lipsită de loialitate! Prostule! Nu meriți denumirea de samurai!”
Spunând acestea, s-a aplecat peste Kuranosuke și l-a scuipat; Kotsuke no Suke, auzind acestea de la spionii săi, s-a simțit foarte ușurat și în siguranță.
Într-o zi soția lui Kuranosuke, care era foarte deprimată văzând viața pe care o duce soțul ei, s-a dus la el și i-a spus: „Lordul meu, mi-ai spus la început ca destrăbălarea ta este doar un șiretlic ca să îl faci pe dușmanul tău să lase garda jos. Dar aceasta a mers prea departe. Te rog și te implor să îți moderezi comportamentul.”
„Nu mă mai deranja”, a răspuns Kuranosuke, „nu vreau să îți ascult pisălogeala. Dacă modul meu de viața te nemulțumește, voi divorța de tine, și vei putea să faci orice dorești; iar eu îmi voi cumpăra o fată tânără și frumoasa de la una dintre casele publice, și mă voi însura cu ea doar de plăcere. Mi-e greață să tot văd o femeie bătrână ca tine în casa, așa că poți să pleci – cu cât mai repede, cu atât mai bine.”
Spunând acestea, soția sa, îngrozită, a cerut iertare și mila.
„O, lordul meu, te rog retrage-ți acele cuvinte grele! Ți-am fost loiala timp de 20 de ani, ți-am făcut trei copii; în timp de boala și de tristețe ți-am fost alături; nu poți să fii atât de crud și să mă arunci în strada acum. Ai milă!”
„Încetează plânsetul. M-am hotărât, iar tu trebuie să pleci; și cum copiii mă încurcă, i-ai și pe ei cu tine.”
Când a auzit aceste vorbe, în disperarea care a cuprins-o, l-a căutat pe cel mai mare fiu al ei, Oishi Chikara, și l-a implorat să cea iertare în numele ei, și să se roage ca ea să fie reacceptată. Dar nimic nu l-ar fi clintit pe Kuranosuke din scopul său, așa ca soția sa a fost alungată cu cei doi copii mai mici. Dar Oishi Chikara a rămas alăturide tatăl său.
Spionii au comunicat aceasta imediat lui Kotsuke no Suke. Când acesta a auzit cum Kuranosuke după ce și-a alungat nevasta și-a luat o concubină, a început să se întrebe dacă are vreun motiv de îngrijorare. Așa că, treptat, a început să îi țină pe posibilii dușmani mai puțin sub control, și a trimis înapoi jumătate din garda ce îi fusese trimisă de către socrul sau, Uyesugi Sama. Nici prin minte nu îi trecea cum cade în capcana întinsă de Kuranosuke, care, în zelul sau, a renunțat chiar și la nevasta și copiii săi. Un om admirabil și de-a dreptul loial!
Astfel Kuranosuke a continuat să își inducă dușmanul în eroare; iar asociații săi s-au dus cu toții la Yedo și, folosindu-se de pozițiile lor, au reușit să obțină acces la casa lui Kotsuke no Suke, s-au familiarizat cu clădirea și cu aranjamentul diferitelor camere și au evaluat caracterele servitorilor lui Kotsuke; au identificat oamenii loiali, dar și lașii. Astfel, Kuranosuke primea rapoarte regulate despre dușmanul său. Când în sfârșit a devenit evident că Kotsuke no Suke lăsase jos garda, Kuranosuke s-a bucurat că ziua răzbunării venise și a fugit în secret din Kyoto, evitând vigilenta spionilor puși pe urmele sale. Apoi, cei 47 de oameni, definitivându-și planul, au așteptat momentul potrivit cu multă răbdare.
Era deja mijlocul iernii, iar frigul era înțepător. Într-o noapte, în timp ce ningea abundent, când toată lumea dormea, roninii au hotărât ca aceasta este șansa lor. Așa că și-au împărțit bandă în două, și au dat fiecărui om câte un post. Una dintre bande, condusă de Oishi Kuranosuke, trebuia să atace poarta din fața, iar cealaltă, condusă de fiul său, Oishi Chikara, trebuia să atace spatele casei lui Kotsuke no Suke; dar cum Chikara avea doar 16 ani, Yoshida Chiuzayemon a fost numit gardianul sau. Mai mult, s-a hotărât ca bătaia unei tobe la ordinul lui Kuranosuke să fie semnalul pentru atacul simultan; dacă cineva îl ucidea pe Kotsuke no Suke și îi tăia capul, trebuia să fluiere ca semnal pentru camarazii săi, care trebuiau să se grăbească către locul faptei și să identifice capul, apoi să îl ducă la templul Sengakuji, și să îl ofere mormântului lordului lor mort. Apoi trebuiau să raporteze fapta lor Guvernului și să își aștepte sentința la moarte. Roninii au jurat că vor face exact cum au plănuit. Operațiunea a început la miezul nopții, și cei 47 de camarazi, terminând pregătirile pentru atac, au cinat pentru ultima dată împreună, pentru ca în zori știau că vor muri. Apoi Oishi Kuranosuke s-a adresat luptătorilor, spunând:
„În noaptea aceasta vom ataca dușmanul în palatul său; slujitorii săi în mod sigur vor opune rezistență, și vom fi obligați să îi omorâm. Dar să omori bătrâni, femei și copii este un lucru condamnabil; de aceea, vă rog să vă abțineți să omorâți vreo persoană fără apărare.” Camarazii săi au fost foarte încântați de acest discurs, și au rămas în așteptarea miezului nopții.
Când ora a venit, roninii s-au pus în mișcare. Vântul bătea foarte tare, iar zăpada le biciuia fața; dar lor puțin le pasa de vânt sau zăpadă în timp ce se grăbeau, doritori de răzbunare. În sfârșit au ajuns la casa lui Kotsuke no Suke, și s-au împărțit în două grupuri; Chikara, cu 23 de oameni, s-a dus la poarta din spate. Patru oameni, cu ajutorul unor scări de frânghie au intrat în curtea interioară; au observat că toți cei din casa dorm, așa că au intrat în casa portarului unde dormea garda, și, înainte ca aceștia să își dea seama ce li se întâmpla, roninii i-au legat. Gărzile înfricoșate au cerut îndurare, iar roninii au acceptat cu o singură condiție: să li se dea cheile de la poartă. Dar gărzile temătoare au spus că acele chei se afla în casa unuia dintre ofițeri, și că ei nu puteau să le obțină. Apoi roninii și-au pierdut răbdarea și cu un ciocan au spart lacătul porții. În același timp Chikara și grupul său au spart lacătul de la poarta din spate.
Apoi Osihi Kuranosuke a trimis un mesager la casele din jur cu următorul mesaj: „Noi, roninii care am fost în serviciul lui Asano Takumi no Kami, vom intra în această noapte în palatul lui Kotsuke no Suke, pentru a ne răzbuna stăpânul. Cum nu suntem tâlhari de noapte și nici criminali, nimeni nu va fi rănit în casele din jur. Vă rugăm să vă vedeți de rutina obișnuită.” Și cum Kotsuke no Suke era urât de vecinii săi, aceștia nu și-au unit forțele pentru a-l ajuta. S-a mai luat o măsură de precauție: ca să nu fugă vreunul dintre cei din casa pentru a chema relațiile familiei în ajutor, Kuranosuke a pus 10 dintre oamenii săi înarmați cu arcuri să păzească curtea de pe acoperiș. Terminând astfel pregătirile premergătoare, Kuranosuke a bătut tobă și a dat semnalul pentru atac.
Zece dintre slujitorii lui Kotsuke no Suke, auzind zgomot, s-au trezit; și, pregătindu-se de luptă, s-au dus în prima cameră pentru a își apăra stăpânul. În acest moment roninii, care reușiseră să deschidă ușa de la prima cameră, au intrat peste slujitori. Cele două grupuri s-au luptat, iar în mijlocul acestei lupte, Chikara, conducându-și oamenii prin grădină, a intrat în spatele casei; Kotsuke no Suke, îngrozit, s-a refugiat împreună cu soția lui și celelalte servitoare într-un dulap de pe o verandă, în timp ce restul slujitorilor săi, care dormeau în baracă de lângă casă, erau gata să se sacrifice pentru el. Dar roninii care intraseră pe ușa din fața și care se luptau cu cei 10 slujitori, au reușit să câștige lupta fără să își diminueze numărul; apoi, au înaintat către spatele casei unde li s-a alăturat grupul lui Chikara.
Între timp restul oamenilor lui Kotsuke no Suke se treziseră, și bătălia se desfășura peste tot; Kuranosuke, stând pe un taburet, dădea ordine și organiza roninii. Curând, locuitorii casei au înțeles că nu pot face fața dușmanului, așa că au încercat să trimită pe cineva către Uyesugi Sama, socrul lordului lor, implorându-l să vină să îi salveze cu toate forțele armate de care dispune. Dar mesagerii au fost omorâți de arcașii pe care Kuranosuke îi pusese pe acoperiș. Și astfel, neavând ajutor, au continuat să lupte cu disperare. Apoi Kuranosuke a strigat: „Kotsuke no Suke este dușmanul nostru; să se ducă cineva înăuntru și să îl aducă în fața mea, mort sau viu!”.
Acum, în fața camerelor private a lui lui Kpotsuke no Suke stăteau trei slujitori curajoși, cu săbiile scoase. Primul era Kobayashi Hehachi, al doilea era Waku Handaiyu, iar al treilea era Shimidzu Ikkaku; toți erau oameni buni și loiali, dar și luptători desăvârșiți. Pentru un timp au ținut toți roninii departe, și la un moment dat chiar i-au forțat să se retragă puțin. Când Oishi Kuranosuke a văzut această, a strâns din dinți furios și a strigat oamenilor săi: „Ce? Nu ați jurat toți să vă sacrificați viața pentru a vă răzbuna lordul? Acum sunteți alungați de trei oameni? Lașilor, nici nu meritați să vă vorbesc! Să mori luptând pentru a apăra onoarea stăpânului tău este cea mai nobilă ambiție a unui slujitor!”. Apoi întorcându-se către fiul sau Chikara a spus: „Hai băiete! Provoacă acei oameni și, dacă sunt prea puternici pentru tine, atunci mori!”.
Ambiționat de aceste cuvinte, Chikara a înhățat o lance și a început lupta cu Waku Handaiyu, dar nu a putut să își mențină poziția, și, retrăgându-se treptat, a fost scos în grădină, și alunecând, a căzut în lac. Dar în timp ce Handaiyu sa pregătea să îl omoare, Chikara i-a tăiat piciorul și apoi a ieșit din apă, omorându-și dușmanul. Între timp Kobayashi Hehachi și Shimidzu Ikkaku au fost omorâți de alți ronini, precum și toți slujitorii lui Kotsuke no Suke. Chikara, văzând aceasta, s-a dus cu sabia însângerată în ultima cameră să îl caute pe Kotsuke no Suke, dar l-a găsit doar pe fiul acestuia, un lord tânăr pe nume Kira Sahioye, care l-a atacat, dar a fost repede rănit, retrăgându-se. Pentru ca toți oamenii lui Kotsuke no Suke fuseseră omorâți, lupta s-a sfârșit; dar încă nu îl găsiseră pe Kotsuke no Suke.
Apoi Kuranosuke și-a împărțit oamenii în mai multe grupuri și au căutat toată casa, dar în zadar; erau doar femei și copii plângând împreună. Cei 47 de oameni au început să regrete faptele săvârșite, și că după atât chin au permis dușmanului să le scape. A fost un moment în care, în disperarea lor, s-au pus de acord să se sinucidă împreună pe loc, dar nu înainte de a mai face un efort. Și astfel Kuranosuke s-a dus în dormitorul lui Kotsuke no Suke, și atingând așternuturile cu mâinile, a exclamat: „Tocmai am pipăit așternuturile, și sunt calde, înseamnă că dușmanul nostru nu este prea departe. Sigur este ascuns undeva în casă.” Foarte încântați de acestea, roninii și-au reînceput căutarea. În partea ridicată a acestei camere, lângă „locul de onoare”, era atârnat un tablou. Au dat jos acest tablou și au văzut că era o mare gaură în perete. Astfel, unul dintre ronini, numit Yazama Jiutaro, a intrat în gaură și a descoperit că la capătul ei era o curte mică, în care era un mic depozit de cărbune și lemn de foc. Uitându-se la depozit, a observat ceva alb, și împungând acel ceva cu sulița, doi oameni au sărit pe el încercând să îl omoare, dar el a reușit să îi respingă până când un camarad a venit și l-a ajutat. Jiutaro a intrat în depozit și a înțepat peste tot cu sulița sa. Din nou văzând ceva alb, a împuns cu sulița, și un strigăt de durere i-a dezvăluit că împunsese un bărbat; Jiutaro l-a înșfăcat de guler și l-a târât afară din depozit. Apoi ceilalți ronini au venit și au examinat prizonierul, și au observat că este un nobil, că are cam 60 de ani, că era îmbrăcat într-o cămașă de dormit albă de satin, care era pătată de sânge. Cei doi oameni erau convinși că acesta era Kotsuke no Suke și l-au întrebat care e numele său, dar el nu a răspuns; ei au fluierat însă sfârșitul luptei, și toți roninii au venit. Oishi Kuranosuke a adus o lanternă și a examinat trăsăturile bătrânului, concluzionând că este Kotsuke no Suke; dacă se doreau și alte dovezi, se putea vedea o cicatrice pe frunte de la rana stăpânului lor, Asano Takumi no Kami. Oishi Kuranosuke s-a adresat deci bătrânului foarte respectuos:
„Lordul meu, noi suntem slujitorii lui Asano Takumi no Kami. Anul trecut dumneavoastră și stăpânul nostru v-ați certat în palat, iar stăpânul nostru a fost condamnat la harakiri, iar familia sa ruinată. Am venit în această noapte ca să îl răzbunăm, pentru că este datoria unor oameni loiali. Vă rog să luați în seama dreptatea scopului nostru. Și acum, lordul meu, vă rog să vă faceți harakiri. Eu voi avea onoarea să vă fiu secund, și când, cu toată umilința, voi fi primit capul dumneavoastră, este intenția mea să îl ofer mormântului lui Asano Takumi no Kami.”
Astfel, din respect pentru funcția sa înalta, roninii l-au tratat pe Kotsuke no Suke cu cel mai mare respect, și i-au oferit de mai multe ori harakiri. Dar el se târa mut și tremurând. În sfârșit, Kuranosuke, văzând ca rugămințile lor sunt în zadar, i-a tăiat capul cu aceeași sabie cu care Asana Takumi no Kami se sinucisese. Apoi cei 47 de camarazi, foarte bucuroși că își îndepliniseră misiunea, au pus capul într-o găleată și s-au pregătit de plecare; dar înainte de a părăsi casă au stins toate focurile și luminile, ca să nu izbucnească vreun foc și să sufere vecinii.
Când se îndreptau spre Takanawa, o suburbie în care este templul Sengakuji, au venit zorii; oamenii au ieșit din case pentru a-i vedea pe cei 47 oameni care, cu hainele și armele însângerate, erau foarte înfricoșători; și toată lumea i-a lăudat pentru loialitatea și curajul lor. Dar se așteptau ca în orice moment să apară socrul lui Kotsuke no Suke, să îi atace și să le ia capul. Însă au ajuns în Takanawa în siguranță, pentru ca Matsudaira Aki no Kami, unul dintre cei 18 daymio înalți ai Japoniei, al cărui elev fusese Asano Takumi no Kami, a fost foarte încântat când a auzit de isprava de noaptea trecută, și s-a pregătit să ajute roninii dacă erau atacați. Și astfel socrul lui Kotsuke no Suke nu a îndrăznit să îi tragă la răspundere.
La șapte dimineața au ajuns peste drum de palatul lui Matsudaira Mutsu no Kami, prințul din Sendai.
Prințul, auzind aceasta, a trimis după unul dintre consilierii lui și i-a spus: „Slujitorii lui Takumi no Kami au omorât dușmanul lordului lor și trec pe lângă noi; nu pot să îi admir suficient pentru devotarea lor; așa că, cum probabil sunt obosiți și înfometați după muncă de azi-noapte, invita-i la mine, oferă-le mâncare și vin”.
Și astfel consilierul s-a dus la Oishi Kuranosuke și a spus: „Sunt consilierul Printului din Sendai, și stăpânul meu mi-a spus să vă implor să veniți în casa noastră pentru a vă oferi din săracele noastre mâncăruri și vinuri, care nu sunt demne de curajul dumneavoastră. Acesta este mesajul de la lordul meu.”
„Vă mulțumesc”, a răspuns Kuranosuke. „Este foarte frumos din partea lordului să se preocupe de noi. Îi accept delicatețea cu multă recunoștința.”
Așa că cei 47 ronini au intrat în palat și li s-a oferit un mare festin, și toți slujitorii Prințului din Sendai au venit ca să îi cinstească.
Apoi Kuranosuke s-a dus către consilier și a spus: „Suntem într-adevăr îndatorați dumneavoastră pentru ospitalitate; dar trebuie să ne grăbim spre Sengakuji.” Și, mulțumind de multe ori gazdei lor, au părăsit palatul Printului din Sendai și au ajuns la Sengakuji, unde s-au întâlnit cu starețul mănăstirii, care i-a întâmpinat la poarta din fața și i-a condus la mormântul lui Takumi no Kami.
Și când au ajuns la mormântul lordului lor, au scos capul lui Kotsuke, l-au spălat într-o fântână din apropiere, și l-au depus în fața mormântului. Când au făcut aceasta, i-au rugat pe preoții de la templu să vină să recite rugăciuni în timp ce ei ardeau esențe: mai întâi Oishi Kuranosuke, apoi fiul sau Oishi Chikara, și apoi toți ceilalți 45 de ronini. Apoi Kuranosuke a dat toți banii pe care îi avea starețului, spunând:
„Când noi toți cei 47 ne vom fi făcut harakiri, te rog să ne înmormântezi decent. Mă bazez pe onoarea dumneavoastră. Știu că nu e mult ce vă oferim; dar vă rog să fie cheltuiți toți acești bani pe rugăciuni pentru sufletele noastre.”
Starețul, minunându-se de curajul uimitor al oamenilor, cu ochii în lacrimi s-a jurat să le îndeplinească dorința. Așa că cei 47 de ronini, cu inima împăcată, au așteptat răbdători să primească ordine de la Guvern.
În sfârșit au fost chemați de Curtea Supremă, unde guvernatorii din Yedo se adunaseră pentru a li se da următoarea sentința:
„Pentru ca, nerespectând demnitatea orașului, neavând frica de Guvernământ, v-ați grupat pentru a omorî dușmanul, intrând violent în casa lui Kotsuke no Suke în timpul nopții și l-ați omorât, sentința Curții este, având în vedere totuși purtarea demnă, că aveți dreptul să vă faceți harakiri.” Când a fost citită sentința, cei 47 de samurai erau împărțiți în 4 grupuri și dați spre păzire către 4 daymio; șerifi au fost trimiși la palatele acelor daymio pentru a vedea cum roninii își fac harakiri. Dar, cum de la început se împăcaseră cu ideea ca acesta va fi sfârșitul, au murit cu demnitate; cadavrele lor au fost transportate la Sengakuji și înmormântate în fața mormântului stăpânului lor, Asano Takumi no Kami. Când faima lor a depășit granițele tării, mulți oameni le-au vizitat mormintele și s-au rugat pentru ei.
Printre cei care au venit să se roage era și Satsuma, care, prosternându-se în fața mormântului lui Kuranosuke, a spus: „Când te-am văzut zăcând pe strada beat în Yamashina, Kyoto, nu știam că tu plănuiai să îți răzbuni lordul și, considerându-te fără onoare, te-am înjurat și scuipat. Acum am venit să îți cer iertare și să îmi ofer umilința pentru insulta aduse.” Spunând acestea, și-a scos sabia și și-a făcut harakiri. Marele preot, făcându-i-se milă de el, l-a înmormântat alături de ronini.
Acesta este sfârșitul poveștii celor 47 de ronini.
* Din punct de vedere literal, în limba japoneză, daimyo înseamnă “mare nume” (dai=mare și myo=nume). Era un fel de domnitor feudal aparținând elitei samurailor care a apărut în secolul al XVI-lea ca vasal direct al shogunului. Daimyo trebuia să posede un domeniu care să producă cel puțin 10.000 koku [ca. 180 de litri] de orez pe an și să aibă în slujba sa un număr mare de samurai.
** Seppuku (harachiri) desemnează un mod de sinucidere prin spintecarea pântecelui cu pumnalul sau cu sabia, practicat mai ales de samuraii japonezi.
