Sărmanul moș Huan! Toată lumea îl compătimea. Și pe bună dreptate; în viața lui a avut parte de prea puține bucurii. Grijile și necazurile s-au ținut scai de el încă din tinerețe.
De fiecare dată când își aducea aminte cum și-a pierdut nevasta și a rămas cu cele două fete, îl podideau lacrimile; mezina nici nu mergea în picioare când a rămas fără mamă.
Moș Huan n-a mai adus în casă altă femeie și a devenit pentru cele două copile și mamă și tată. Și cât e de greu să crești doi copii! Mai ales pentru un tată. Dar moș Huan nu s-a plâns niciodată nimănui.
Când se întorcea de la câmp, îl mai oprea câte un cunoscut să-l întrebe:
— Се-ți mai fac copilele?
— Ce să facă, răspundea el, cresc, săracele, dar nu știu ce-o să mă fac cu ele, că-s cam urâțele!
Cam așa răspundea moș Huan celor ce-l întrebau de fiicele lui. Și se știe cum e în sat: gurile rele ale babelor fac imediat din țânțar, armăsar.
— Cele două fete sunt așa de urâte, că lui moș Huan îi e rușine să le lase să se uite peste gard, spuseră ele o vreme, și apoi îl lăsară în pace.
Moș Huan își văzuse de-acum cele două fete mărișoare, și le iubea ca pe lumina ochilor din cap. Mai degrabă și-ar fi dat viața, decât să se despartă de vreuna din ele. Tocmai dragostea aceasta nemărginită îl făcuse pe moș Huan să țină fetele închise în casă și să le ferească strașnic de ochii lumii.
Veni și vremea măritișului. Dar la poarta lui moș Huan nu bătu niciun pețitor. Și cum ar fi putut să bată cineva, când cei cu fete de măritat scorneau tot felul de vorbe?
— Muma pădurii e mai frumoasă decât fetele lui moș Huan, spuneau unii.
Iar o hârcă de babă se jură c-a văzut cu ochii ei pe cele două fete ale lui moș Huan.
— Una n-are dinți în gură; a doua e cocoșată și c-un ochi se uită la făină, iar cu celălalt la slănină. Mă rog, dacă le vezi, îți piere somnul, spunea ea, deși habar n-avea de înfățișarea celor două fete.
Despre urâțenia celor două fete ale lui moș Huan se dusese vestea până în satele cele mai îndepărtate.
Într-o bună zi, cineva bătu la poartă. Întâi încet, apoi tot mai tare. Cele două fete se tot ițeau pe după perdele, să vadă cine bate, dar moș Huan nu le lăsa.
— Să nu ieșiți decât după ce pleacă străinul! se răsti moșul și plecă spre poartă.
— Bună ziua, moșule, zise străinul.
— Bună să fie, precum ți-e inima și, deschizând poarta, moșul îl întrebă pe necunoscut: Ce treburi te aduc, tinere, pe la casa mea? N-ai putea veni altă dată, dacă nu-i zor?
— Ba-i zor, dar aici în drum nu-i loc nimerit pentru vorbă, îi răspunse străinul.
Moș Huan nu avu încotro și-l invită pe necunoscut în casă, cu gând să termine cât mai repede discuția cu el și să-i arate poarta pe unde venise.
De cum intră în casă, necunoscutul, care auzise și el atâtea despre fetele gazdei, nu-și putu stăpâni uimirea când văzu toate strălucind de curățenie, flori la ferestre și pe masă. Mă rog, toată casa arăta de-ți era mai mare dragul, dar fetele nu se vedeau nicăieri.
Moșul își dădu imediat seama cam ce căutau privirile tânărului, și se bucura în sinea lui că-și alungase fiicele în cămăruța din spate, fără să-și dea seama că ele auzeau totul și vedeau printr-o ferestruică ascunsă de-o perdea, ca și cum ar fi fost și ele în cameră.
— Nu prea am vreme de pierdut, mai ales că mâine mă duc la pădure, îl luă repede moșul pe tânăr, iscodindu-l totodată cu privirile lui reci.
Tânărul își dădu seama că moșul nu prea are chef să-l asculte, așa că se hotărî să spună totul deschis, de la bun început.
— Știu că ai două fete. Eu am venit să ți-o cer în căsătorie pe cea mare. N-am văzut-o, dar o iau de nevastă, oricum ar arăta.
— Mai întâi, am să-ți spun că fata mea e urâtă și n-o să-ți placă. Apoi, trebuie să știi că nici avere n-are și, după aceea, cum mi-aș da fata după unul pe care îl văd pentru prima oară în viața mea?
Vorbele moșneagului nu-l descumpăniră pe tânăr, care răspunse pe loc:
— Nu umblu nici după frumusețe, nici după avere. Și acum îți voi depăna firul vieții mele. Am rămas orfan de mic copil, m-am hrănit cu pâinea amară a străinilor. Neamurile apropiate mi-au luat toată averea și până de curând mă știam cel mai sărac om din lume. De asta nici nu m-am însurat. Niciun gospodar n-a vrut să-și dea fata după un om sărac, deși eram frumos și chipeș la trup. „Dacă bogătașii nu vor să-și lase fetele să se mărite cu un sărac, o fată de-a lui moș Huan pe care nu-l prea încurcă averile, ca și pe mine, tot o să iau eu, fie ea oricât de urâtă”, mi-am spus. Și uite, pentru asta am venit la matale, moș Huan, încheie el.
Neastâmpăratele de fete auziră toată discuția. Cea mai mare se roși puțin, căci îl îndrăgise pe flăcău de cum îl văzuse intrând în casă.
La drept vorbind, nici lui moș Huan nu-i displăcu tânărul, dar tot încerca să-l facă să plece și să-i lase fata în pace.
— Fata mea nu vrea cu niciun chip să plece de la casa părintească și, vezi bine, căsuța ni-i cam mică, spuse moș Huan.
— O să facem una nouă alături, răspunse tânărul.
— N-avem pământ și nici cu ce l-am putea munci, nu se lăsă moșul.
— Nu vor fi oameni mai fericiți decât noi, îi întoarse răspunsul tânărul pețitor. Fără să știe careva, continuă el, înainte de a muri, mama a lăsat în păstrare, la cel mai bătrân om din sat, un diamant de o mare valoare, cu condiția să mi-l dea în ziua nunții. Vezi, așadar, că vom fi și bogați.
Moșul își dădea seama că nu-l mai poate alunga pe tânăr și făcu ultima încercare:
— Să zicem că ți-aș da fata, zise el, trecându-și palmele peste barba lungă și privind șiret chipul tânărului, dar vezi că nu-i acasă și n-ai s-o poți vedea decât în ziua nunții.
— Tare îndărătnic mai ești, moșule, dar fie cum zici. Fata tot ai să mi-o dai însă de nevastă.
Și uite așa, nu avu încotro moș Huan și trebui să-și pregătească fata cea mare de nuntă.
Veni și ziua sorocită. Pas să mai încapi în ograda lui moș Huan, sau măcar în uliță. Tot satul se adunase acolo, vorbindu-se că acum moș Huan n-o să mai aibă încotro și o să scoată la vedere pe cele două fete.
Când sosi mirele, apăru pe prispa casei și moș Huan cu fetele lui. Cea mare era în găteli de mireasă, iar cea mică era îmbrăcată cu o rochie înflorată.
Toți cei de față rămaseră muți de admirație.
Frumusețea celor două fete întrecea orice închipuire.
Tânărul mire se zăpăci cu totul când își văzu aleasa și ar fi rămas de bună seamă împietrit locului dacă mulțimea nu l-ar fi împins spre prispă cu urări de fericire și chiote de veselie. Și avu loc o nuntă ca-n povești.
Moș Huan n-a avut parte să bea în tihnă măcar un pahar cu vin. Pețitorii, unul după altul, veneau să i-o ceară pe mezină în căsătorie, așa că moșul trebui în cele din urmă să aleagă unul dintre ei și la o săptămână avu iar nuntă mare în bătătură.
Asta-i povestea despre cele două fete ale lui moș Huan. Și cam de pe atunci a rămas printre flăcăi vorba: „Mă duc în pețit, poate găsesc și eu vreo urâtă de-a lui moș Huan”.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18 (1975) și 38 (1997), Editura Ion Creangă, București
