Chiar dacă zboară, tot pari sunt!

Odată, doi prieteni se preumblau pe malul mării. Și mergând ei așa, văzură în depărtare, pe nisipul țărmului, niște pete negre. Unul dintre ei zise:
— Uite niște pari vechi, înnegriți de ape.
Celălalt râse batjocoritor. Și așa, din senin, începură să se certe. Unul striga:
— Ce pari visezi? E un stol de corbi.
— Sunt pari, sunt pari!
Iar celălalt:
— Sunt corbi, sunt corbi!
— Ce tot dai zor cu corbii tăi? Pesemne că ai chiorât de-a binelea. Sunt pari toată ziua, nu vezi că nu mișcă niciunul?
— Dacă pe asta te bizui, am să-ți arăt eu acuma!
Și aruncă o piatră înspre punctișoarele negre. Corbii – fiindcă erau într-adevăr corbi – începură să croncăne, fâlfâiră din aripi și se înălțară speriați în văzduh.
— Ei, ce mai ai de zis? făcu mândru cel care dăduse cu piatra. S-au dus parii tăi, au zburat, gata!
— Și ce mi-ai dovedit cu asta? se îndârji celălalt. Chiar dacă zboară, tot pari sunt!
De atunci, pe seama omului încăpățânat se spune adesea: „Cu ăsta n-o scoți la capăt. Orice dovezi i-ai aduce, el o ține pe-a lui: «chiar dacă zboară, tot pari sunt!»”