Trăia pe vremuri în satul Oku din comuna Okazaki un om foarte bogat, care stăpânea nenumărate lanuri de orez. Unul dintre aceste lanuri era grozav de întins, măsurând mai bine de cinci tani 1, din care pricină i se spunea „țarina cea mare”.
În fiecare an, prin luna mai, când venea vremea răsăditului, bogătașul tocmea la lucru o mulțime de oameni. Dacă pălmașii izbuteau să sfârșească toată treaba într-o singură zi, stăpânul era mândru și mulțumit de hărnicia lor. Drept e că nu totdeauna se nimerea să se întâmple astfel.
Dar după un vechi obicei al neamului său, ținea cu orice chip, ca pe țarina „cea mare” plantatul orezului să înceapă în zori și să se isprăvească în aceeași zi, înainte de asfințit.
Într-o primăvară, printre ceilalți pălmași, bărbați și femei, se tocmi la lucru și o fetică, nespus de, frumoasă la chip. În scurt timp, ea se arătă atât de harnică și de pricepută la munca ogorului, încât nimeni nu putea s-o întreacă. Tot uitându-se la ea, bogătașul își zise:
„E bine că o asemenea fată, frumoasă și vrednică, ar fi numai bună de soție pentru fiul său. Își chemă dar, neamurile, să se sfătuiască. Mai întâi, acestea se împotriviră cu îndârjire:
— Cum e oare cu putință ca feciorul unui om avut să ia de nevastă o sărăntoacă, o biată muncitoare cu ziua?
După multe vorbe și certuri, ajunseră însă la o înțelegere, și anume, s-o pună pe fată la încercare: dacă va izbuti de una singură să răsădească orezul pe „țarina cea mare” numai într-o zi și să termine treaba înainte de apusul soarelui, înseamnă că prin această ispravă și-a câștigat cinstea de a intra în casa lor, ca soție legiuită.
Hotărâră ziua încercării și-i spuseră sărmanei copile ce noroc nevisat o așteaptă dacă va reuși.
Amețită de bucurie, fata nici nu mai avu răbdare să aștepte răsăritul soarelui. Cea dintâi geană de lumină o află pe câmp, gata să se apuce de lucru.
Împlânta răsadurile cu atâta iuțeală și îndemânare, încât ai fi zis că-n urma ei se țese în cine știe ce vrajă, un covor verde care acoperea câmpul.
În luna mai zilele nu mai sunt chiar atât de scurte, dar ca să răsădești numai cu două brațe, într-o singură zi, un ogor de cinci tani, părea ceva dincolo de puterile” omenești! Curând sosi și amiaza, dar fata nu se opri să se odihnească, să guste din merinde ori să bea un strop de apă, fiindcă timpul o zorea cumplit. Buzele ei rămâneau mute, nu îngânară nicio clipă străvechiul cântec al celor ce sădesc orezul. Mereu încovoiată, fără să înalțe măcar planta cu repeziciune firele verzi în pământ, căci timpul o zorea amarnic. „Mai repede, mai repede!” își spunea fără contenire în gând.
Pe câmp se adunase o mulțime de lume. Se minunau cu toții de hărnicia și de iscusința ei, îmbărbătând-o cu glas tare:.
— Dă-i zor, dă-i zor, nu mai e mult!
Soarele se apropia tot mai grabnic de asfințit. Umbre viorii se așternură pe șesuri.
Roata de foc atinse muchea dealului din zare, gata să se rostogolească de cealaltă parte. Fetei îi mai rămăsese de răsădit un singur rând. Cuprinsă de deznădejde, își împreună mâinile și zise în șoaptă:
— Oprește-te, mărețule, bunule Soare! Zăbovește numai câteva clipe!
Ca și cum i-ar fi auzit rugămintea, soarele se întoarse deodată din cale, înălțându-se deasupra dealului. Și fata începu din nou să împlânte răsadurile, cu și mai mare grabă ca înainte încât nici nu-i mai puteai urmări mișcările iuți ale mâinilor. Abia după ce sădi cel din urmă fir soarele se ascunse după creastă cu repeziciunea unei săbii în cădere.
Oamenii înmărmuriseră în fața acestei minuni. Când își veniră în fire, văzură cu spaimă că fata era pe pământ, moartă. O ucisese munca peste puteri.
Din ziua aceea peste capul bogătașului se abătură fel de fel de nenorociri și în curând ajunse la sapă de lemn.
Demult nu mai are nimeni în sat un ogor atât de mare, dar locului aceluia i se spune până astăzi cinci tani de pământ.
1 Tan – unitate de măsură pentru suprafețele agricole egal cu 0,245 acri.
